20.2 C
Campulung Muscel
25/06/2024

Profesorul Cezar Neacşu, despre dascălii săi: „Doamna profesoară şi dirigintă Ileana Săvoiu, o strălucită pedagogă. Domnul profesor Benone Săvoiu, un înzestrat literat”

„O mamă bună face cât o sută de dascăli”. Dar o mamă care este profesoară?” Această nedumerire retorică a constituit temelia amintirilor evocate de profesorul Cezar Neacşu despre prietenul său Adrian Săvoiu, în care a simţit permanent calităţi împrumutate de la eminenţii săi părinţi. Mesajul lui Cezar Neacşu, care a descurajat luările de cuvânt ulterioare, a accentuat personalitatea dascălilor săi remarcabili, Ileana Săvoiu, care i-a fost şi dirigintă, şi Benone Săvoiu. Mama, profesor de Matematică, tatăl, de Limba şi Literatura Română.

Cei doi prieteni, Cezar Neacşu şi Adrian Săvoiu, s-au dedicat studiului „umanului”, care a depăşit limitele unei pasiuni, fiind transformat într-o credinţă pe care au slujit-o o viaţă. Cu toate că Adrian Săvoiu avea mentorul în casă, a ales întotdeauna să se consulte pe subiecte literate cu profesorul de la clasă, Marian Petry, şi cu prietenul Cezar Neacşu, mai mare decât el cu zece ani. De ce? Pentru că Adrian Săvoiu a ţinut să primească un răspuns, o părere, o îndrumare profesionistă, nealterată de subiectivismul pe care orice părinte îl manifestă în aprecierea creaţiei copilului lui.

În această relatare ne-am oprit la omagiul pe care profesorul Cezar Neacşu l-a dedicat profesorilor Ileana, Benone şi Adrian Săvoiu, o familie care a urcat împreună, până la un punct, „Treptele unei vieţi” închinate educaţiei sub orice formă. Am ales să redăm întocmai expozeul lui Cezar Neacşu pentru a nu afecta emoţia unei cuvântări care a „îngheţat”, pur şi simplu, iniţiative similare. Şi asta de teamă că vorbitorii de după el nu se vor apropia de calitatea şi sensibilitatea discursului lui Cezar Neacşu, presărat cu amintiri „de nimeni ştiute”, după cum spunea Adrian Săvoiu.

  • „Adrian Săvoiu este moştenitorul strălucit al unor familii care au strălucit, ca oameni de şcoală”

„De când am auzit gândul lui Adrian Mihail Săvoiu că ne va aduna la o întâlnire în marea cetate a memoriei muscelene, încerc în fiecare zi şi în fiecare noapte chiar să spun ceva deosebit, aparte, despre Adrian, prietenul meu de-o viaţă. Sau de două, dacă număr cei 60 de ani de când ne cunoaştem. Trecând zilele, am ajuns la concluzia că nu ştiu ce să spun mai ales. Vin în faţa dumneavoastră cu doi trandafiri pentru cele două fiice, flori ale lui Adrian, dar şi cu un buchet de mlădiţe, care se găsesc şi în curtea-grădină a lui Adrian. Nu le-am luat de acolo, pentru că mi-a fost milă, le-am luat de la Măţău. Este o ramură de magnolie din cea adusă de doamna noastră profesoară şi dirigintă Ileana Săvoiu de la Şcoala Normală. Magnolia are aproape 60 de ani. Este o ramură din părul sădit de unul dintre bunicii lui Adrian. Părul sensibil, fragil şi roditor are aproape 70 de ani. Mai este o ramură de tuia, pe care am luat-o din curtea mea, simbol – am găsit într-un dicţionar al culturii, al frăgezimii orientale – al prieteniei nemuritoare dintre oameni.

Le-am adus ca să mă sprijin pe ele în emoţiile pe care le trăiesc, numărând anii unei prietenii luminoase, pe care mi-a strecurat-o în suflet Adrian Săvoiu. Un isihast român a spus aşa: „Pământul românesc este extraordinar. Păcat de poporul român care îl locuieşte şi care este periculos de deştept.” Am constatat în lecturile mele această subliniere a slăbiciunilor neamului nostru de la începuturile începuturilor sale. Deşteptăciunea este însoţită şi de o anume răutate şi lipsă de unitate. Am fost atent aici şi am constatat că aceste două slăbiciuni sunt încălcate şi mă bucur. N-am simţit nici tăcere cârtitoare, nici gălăgie negatoare. Am venit aici să ne bucurăm de un om.

Constantin Noica spunea despre Mihai Eminescu: „Este omul deplin al culturii româneşti.” Noi trebuie să îndrăznim să ne privim în oglindă şi să-i privim şi pe concetăţenii noştri să vedem ce zărim în ei. Îndrăznesc să spun pentru dumneavoastră şi pentru cât ştiu eu din istoria Muscelului că sărbătoritul nostru este musceleanul deplin al spiritului nostru.

Mi-am fixat o sarcină: să vă spun nişte lucruri pe care, poate, nu le ştiţi, legate de cei care i-au dat un nume lui Adrian Mihail Săvoiu. Adrian Săvoiu este moştenitorul strălucit al unor familii care au fost şi învăţători, dar care au strălucit ei, ca oameni de şcoală. Doamna noastră profesoară şi dirigintă, doamna mea, Ileana Săvoiu, o strălucită pedagogă. Domnul profesor Benone Săvoiu, un înzestrat literat.”

  • „O mamă bună face cât o sută de dascăli.” Dar o mamă care este profesoară?”

„Îi spuneam, zilele trecute, lui Adrian: „Tu ai scris „Treptele unei vieţi”. Dar la „Contratrepte” te-ai gândit? Sau ne gândim noi la aceşti doi termeni: treaptă de viaţă şi contratreaptă? Cine este contratreapta? Sunt părinţii noştri care au construit imponderabil la fiinţa noastră.

Mă voi referi la doamna profesoară Ileana Săvoiu. Aveam 14 ani, eram în anul I de Normală, eram la internat. Când noi făceam – aşa se numea – meditaţie, profesorii de atunci ne chemau să ne controleze cum ne pregătim lecţiile, cum conspectăm ş.a.m.d. Ne controlau chiar temele pe care le făceam. Dumneaei ne-a chemat la catedră, a început să ne controleze caietele, iar, în spatele dumneaei, micul Adrian, care avea patru ani, în faţa tablei mari cât peretele, cu o cretă în mână, l-a făcut pe „A”, de la stânga – „A” mai mic – până la dreapta, până a ajuns la marginea tablei, unde pe ultimul „A”, care era mult mai mare decât el cu mâna lui ridicată, s-a săltat puţintel şi l-a făcut. Un şir de cocori de „A” mare de tipar, la care am văzut, poate mi s-a părut, şi un puncticel, pe care l-a pus între ultimele segmente de „A”. Nu l-am întrebat de ce l-a pus, nici nu m-am întrebat, îmi aduc aminte că parcă l-am văzut.

Atâta ştiu, că el avea patru ani, eu aveam 14 şi am văzut de atunci o proiecţie, o promisiune a unui copil învăţat de mămica lui. Şi am făcut legătura peste ani cu această carte, pe care doamna noastră profesoară Ileana Săvoiu a dedicat-o fiicei mai mari a lui Adrian, „Jurnalul Laurei”. Cineva spunea aşa: „O mamă face cât o sută de dascăli.” Dar o mamă care este învăţătoare şi este profesoară?”

  • „Doamna profesoară a instituit în sufletul nostru minute de civilizaţie omenească”

„Am meditat, de-a lungilor anilor, asupra legăturii dintre dascălii şcolii câmpulungene – au fost mulţi şi mari – şi fiii lor şi aş putea să vă cobor privirile asupra destinului unora. Copilul nostru, Adrian Săvoiu, de când îl ştiu eu, băiat aplecat asupra tablei şi asupra literei scrise, serios întotdeauna… că l-am întrebat: „Ai vreo poză râzând?” În anii care au urmat – m-am uitat zilele trecute în albumul lui – am văzut un chip slăbănog, dintr-o lume orientală, cu o mustăcioară rebelă în formare, cu o privire care străpungea zările. Acesta a rămas pentru mine micul şi marele Adrian, pe care l-am cunoscut în atâtea şi atâtea întruniri.

Prima moştenire pe care a avut-o în vedere de la mama sa: grija pentru învăţătura celorlalţi. Şi-a mai luat ceva Adrian de la doamna noastră Ileana. Şi vă rog să mă judecaţi. Felul de a privi omul, felul de a privi copilul încredinţat.

Am avut-o pe doamna profesoară şase ani. A fost şi diriginta unei clase belicoase, care a schimbat mulţi diriginţi. Când venea la oră, doamna noastră profesoară stătea la catedră şi ne privea pe fiecare, fixând parcă prin sugestie o oglindă proprie. Să ne uităm cum arătăm, care este expresia sufletului nostru la ora care vine.

Am făcut aritmetică, am făcut şi astronomie. De la dumneaei am învăţat să privesc, câteodată, cerul şi să mă încurc, să nu mai ştiu unde sunt stelele. Şi am învăţat – am observat şi la Adrian – felul în care priveşte omul în faţa căruia se află. Doamna profesoară a instituit în sufletul nostru minute de civilizaţie omenească. Avea o sensibilitate poetică doamna noastră profesoară. Colegă cu mari oameni de ştiinţe matematice. Cu Mircea Maliţa, care a dat cea mai frumoasă definiţie a culturii şi civilizaţiei: „Blajină împletire între spirit şi materie!” Doamna noastră profesoară, care avea un talent deosebit la compuneri, ne-a urmărit şi în acest fel.

Către sfârşitul vieţii, doamna noastră profesoară, în discuţiile pe care le-a avut cu Adi a oftat aşa, spunând: „Pământ avar, e aşa puţin din tine în noi şi aşa de iute ne ceri puţinul înapoi!”

  • „Adi a luat de la domnul Săvoiu arderea, zborul, încrederea că sufletul lui ştie unde să se aşeze”

„Despre domnul profesor Benone Săvoiu. Vreau să nu uitaţi: Şi ei au îndurat – eu spun acum „cazarma” – gândirea îngrădită a acelor vremi. Şi au făcut ce au putut. Domnul profesor Benone Săvoiu pentru mine era un cioban spaniol, cu pielea feţei roşie, cu o pălărie care nu era ciobănească şi o mustaţă care se impunea, cu o bonomie a sufletului… mai puţin am văzut celelalte calităţi… arderea lui interioară şi talentul deosebit, dacă ţinem cont că el s-a ocupat printre primii de Mateiu Caragiale. Când aproape nu-l băga nimeni în seamă sau îl considerau, la vremea aceea, un spirit poate decadent.

Domnul profesor Benone Săvoiu l-a privit pe fiul lui, în acei ani sobri, cu mare încredere. A avut curajul nu să-l preamărească, să-l vadă în înflorirea lui, în finalul care va veni peste câţiva ani. Adi era sobru. Mie mi s-a părut atunci iconoclast. Era propria răspundere pe care fiul o avea în faţa iubirii părinţilor. Adi a luat de la domnul Săvoiu arderea, zborul, încrederea că sufletul lui ştie unde să se aşeze.

N-am spus de unde vin strămoşii lui. Din partea tatălui, din Transilvania. Neam de ciobani, care, cum spune Eminescu, în momentele de singurătate, noaptea, pe lună, au ştiut cum să audă şoaptele brazilor şi ale izvoarelor şi au plămădit versurile „Mioriţei”. Din partea mamei, oameni ai Muscelului. Oameni ai frunzelor de fag, de brad, dârji. Visătorii din partea cealaltă, aprigii din partea noastră.”

  • „Viaţa lui asta este: o tainică umblare după lumină”

„Marele profesor Adrian Săvoiu a trecut printre noi asimilându-ne. L-am întrebat: „Cine ţi-a dat numele?” „Tata şi Mama”. Am intuit bine. „Adrian” l-a dat tata şi dominanta de caracter a vieţii lui Adrian a fost pacea cu oamenii, cu multe riscuri pe care le-a încasat. Iar din partea mamei l-a primit pe „Mihail”. Am avut o anumită legătură cu aceşti oameni care, cum spunea cineva, sunt acum cu chirie la îngeri. Ei au fost marii mei dascăli.

Am găsit o însemnare, un sfat, pe care mi l-a dat domnul profesor Săvoiu şi care în literele lui Tudor Vianu sună aşa: „Îndeplineşte-ţi munca vieţii tale fracţionată în sarcina fiecărei zile. Ajută-ţi prietenul nenorocit. Mărturiseşte pentru nevinovat. Sprijină pe cel slab şi nu uita ce grele sunt începuturile de viaţă. Fă ce poţi pentru ca lumea să devină mai dreaptă.”

Sunt convins că le-a urmat, de-a lungul vieţii, şi prietenul meu Adrian, căruia, în februarie 1971, când el era în clasa a X-a de liceu, în discuţiile noastre despre încercările şcolii şi ale vieţii, eu i-am notat undeva două versuri ale lui Tagore: „Posibilul întreabă imposibilul: Unde stai? Şi imposibilul îi răspunde: În visurile slăbănogilor.”

Vreau să-i fac o observaţie lui Adi: n-a adus fotografiile cu iarna aceea misterios de frumoasă. Are Adi un simţ al fotografiei de te urmăreşte o viaţă. Cineva spune aşa: „Ca să fii om, scrie o carte – Adi a scris o grămadă de cărţi pentru elevii lui -, sădeşte un pom – Adi are grijă acasă de o grădină fermecată -, fă un copil. Adi are două fete minunate. Acesta este Adrian Mihail Săvoiu şi îi mărturisesc admiraţia mea mereu verde precum aceste crenguţe. În faţa lui Dumnezeu, pe care îl rog să mă ierte, sunt fericit.

În ’58, când l-am cunoscut pe Adrian la patru ani, am asistat la un spectacol simfonic cu Ion Voicu şi la un concert coral cu profesorul nostru genial Alfons Popescu. Mi-au rămas în minte toată viaţa. Mi-a rămas în minte şi o figură desprinsă din corul profesorului Alfons Popescu. A trecut ca o flacără pe scenă, în amfiteatrul de la „Dinicu Golescu”. Era solistul Mihail Nicolae Stanca din corul profesorului Alfons Popescu, elev la Liceul „Dinicu Golescu”, mai mare cu un an decât mine. 60 şi ceva de ani l-am urmărit pe Mihail Nicolae Stanca. După 60 şi ceva de ani ne-am strâns mâna, faţă în faţă, ne-am îmbrăţişat şi am simţit că suntem prieteni. El a scris o carte, pentru care invit tot Câmpulungul, la anul, să o răsfoiască, şi un volum de poeme „Tainică umblare după lumină”. Mi-am propus să i-o fac cadou lui Adi, pentru că viaţa lui asta este: o tainică umblare după lumină.”, este mesajul impresionant al profesorului Cezar Neacşu, încununat de gestul lui Mihail Nicolae Stanca de a înmâna lucrarea sa profesorului Adrian Săvoiu.

A consemnat Magda BĂNCESCU

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!