18.1 C
Campulung Muscel
18/06/2024

Scrisori din Câmpulung de Adrian Săvoiu – O carte-emblemă despre Muscel: „Prin Câmpulung și pe muscelele lui” de Nicolae Th. Ştefănescu

Foto: Nicolae Th. Ștefănescu pe terasa casei de la Câmpulung. Fond personal Vlad Columbeanu

După ce în anii tinereţii a călătorit prin mai toată Europa şi a admirat marile valori ale civilizaţiei occidentale, Nicolae Th Ştefănescu – fiul viceguvernatorului Băncii Naţionale a României – a hotărât ca în amiaza vieţii să se retragă de la București la Câmpulung, unde a locuit în casa moştenită de la tatăl său, pe strada Matei Basarab, nu departe de Cercul Militar.

Spirit cultivat şi rafinat, pasionat fotograf al Câmpulungului şi al împrejurimilor sale (cinci albume cu fotografii, donate în 1946, se păstrează în arhiva Academiei Române), mare iubitor al drumeţiilor în Muscel, probabil puţin blazat după desfătarea pe care i-o oferiseră castelele de pe Valea Loarei, comorile Luvrului ori capodoperele Renaşterii italiene, Nicolae Th. Ştefănescu a hotărât să descopere ceva nou, care poate că scăpase multora. Din pasiunea sa pentru oraşul adoptiv – Câmpulungul – s-a născut una dintre cele mai frumoase cărţi scrise vreodată despre ţinutul Muscelului, sugestiv intitulată „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui”.

Mihai Moşandrei despre Nicolae Th. Ştefănescu

Publicată în anul 1946 la tipografia „Gh. Gh. Vlădescu” din Câmpulung într-un tiraj restrâns, cartea „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui” a ajuns cu timpul o raritate bibliofilă. Apărută după Al Doilea Război Mondial într-o perioadă literară tulbure, ecourile ei au fost limitate şi singura semnalare în presa culturală a timpului a reprezentat-o recenzia publicată în 1947 de poetul Mihai Moşandrei în revista „Ramuri” de la Craiova.

Foto: Nicolae Th. Ștefănescu. Fond personal Vlad Columbeanu

Puţine scrieri m-au mulţumit – scrie Mihai Moșandrei – precum atât de inspirata şi pitoreasca broşură a d-lui Nicolae Ştefănescu, cu titlul sugestiv „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui”. Pe marginea acestei cărţulii, cu merite literare incontestabile şi pe care o am acum deschisă înaintea ochilor ar fi trebuit să insist mai mult dacă marea modestie a distinsului autor nu m-ar fi oprit s-o fac chiar de la început.

Bănuiesc că încă de la primele capitole autorul n-a scris-o ca să ne informeze printr-un lux de cunoştinţe arheologice sau istorice, ci dintr-o veche şi înduioşată sinceritate sufletească, strivindu-şi o lacrimă trecătoare la colţul ochiului pentru tot ce aici rămăsese strict românesc, autentic şi pitoresc într-un oraş atât de puţin schimbat din marile vechimi, pentru tot ce mai zăboveşte încă în metamorfoze spre o actualitate mai confortabilă, mai puţin duioasă în amintirile ei.

Autorul este de un gust rafinat şi sigur care pare fi acela al unui estet născut şi nu făcut, al unui blazat al călătoriilor în Occident; am impresia că nimeni până acum n-a ştiut mai esenţial să asculte şi să privească, să se recreeze mai odihnitor în monologuri ori de câte ori s-a aflat fie în faţa vreunui mesteacăn uitat în depărtări sau pe coasta pustie, fie în faţa unui copilaş întorcându-se acasă cu un ghiozdan subsuoară, mai mare decât el, fie a vreunei scoarţe rucărene ce se usucă în soare sau în faţa porţilor vreunui gospodar muntean ce-l surprinde în plin lucru ridicându-şi căpiţa de fân abia descărcată, şi aceasta repede înaintea răpăielii ploii ameninţătoare, acestor ploi totuşi atât de plăcute, răcorind în toiul verii nu numai pământul, dar şi sufletul.

Foto: „Femeie din Muscel cu doniță”. Fotografie de Nicolae Th. Ștefănescu

Domnul Ştefănescu nu s-a dat la o parte să privească mai îndelung nici pe ciobanul ancestral, cu sarica lui în spate, în mijlocul cioporului de oi, ce în calm şi visare urcă la munte, şi nici vreo lighioană sălbatică surprinsă printre frunze şi buruieni în ultima ei siestă matinală.

Nicolae Th. Ştefănescu – sinceritatea unui suflet

Fermecătoarea carte a lui Nicolae Th. Ştefănescu, un volum care ştie să pună în surdină solidele cunoştinţe istorice, arheologice ori etnografice ale autorului, scoate în evidenţă calităţile unui estet şi sinceritatea unui suflet atent la tot ce este autentic, tradiţional, nealterat, dar şi pitoresc, în Câmpulung şi pe muscelele lui:
Ochiul său e sagace – scrie în continuare Mihai Moşandrei în recenzia sa din revista „Ramuri” -, omul văzut de autor se înfrăţeşte perfect cu decorul ce l-a născut. Omul şi peisajul suferă sau parcă se bucură laolaltă cu acest pământ verde, muscelean, atât de caracteristic sub soarele iute de primăvară sau sub cerurile de mătase ale toamnei, pe cărările bătătorite ale lui noiembrie sau pe făgaşele pline de gloduri ale Drăceştilor, pe singuraticele şi curatele drumeaguri ale Creţişoarei, Bărbuşei sau Groşanilor. În excursiile sale estivale mai puteţi adesea întâlni pe acest mărunt călător pătimaş de găsirea a noi decoruri spre mulţumirea visului său de-o clipă, mai ales atunci când e pe punctul de a surprinde documentul său turistic original şi viu…

Foto: Vila Theodor Ștefănescu din Câmpulung

Alteori, cu un creion bine ascuţit şi sigur, schiţează pe carnetul său de drumeţie figuri de originali ciobani autentici, plugari necăjiţi sau alteori fete sau neveste vesele şi vorbăreţe surprinse în mijlocul fânului cosit, grabnice la strânsul lui cu furci şi greble sau alteori surprinse, sub voluptatea soarelui iute, la înnălbitul pânzelor la gârlă. Pe interesanta peliculă a Kodakului poţi nu rareori surprinde copaci centenari uitaţi de Dumnezeu şi de vreme alături de podoaba florilor de câmp, sub polenul proaspăt al dimineţilor de aur.

Poate că dacă ar fi ştiut să înceapă o clipă mai devreme cultivarea slăbiciunilor sufletului său cu siguranţă că ar fi devenit un important pictor al nesfârşitelor frumuseţi ale acestei ţări binecuvântate. Fota sau ia curată prinde bine pe trupul voinic al muscelencei, dar mai ales specifica maramă: „uşoară ca spuma, luminând obrazul, încolăcind în voie gâtul, cade pe spate până la călcâie, de flutură mersul sprinten al piciorului de neam…“ Deci o proză ce la fiecare pagină musteşte un sentimentalism sincer, faţă de oameni şi natură, faţă de aceşti ţărani interesanţi în rusticitatea lor, pagini în care autorul nu-şi poate ascunde o înăbuşită şi interioară exclamaţie de mândrie.

În faţa notărilor sale calchiate pe viu şi care aduc o contribuţie atât de serioasă literaturii noastre de drumeţie nu-mi rămâne decât un regret, şi anume acela de a nu-şi fi găsit editorul patriot şi generos pentru a difuza această merituoasă cărţulie în mase cât mai largi de cititori, autorul fiind constrâns de inima lui mereu darnică de a o fi tipărit pe cont propriu.

Un duh puternic autohton pâlpâie totuşi plin de originalitate în această nu prea voluminoasă broşură asemenea luminilor totdeauna vii ce joacă de veacuri pe crestele sihastre ale Iezerului, Clăbucetului sau Păpuşii, de atâtea ori călcate de paşii viguroşi ai autorului.

Notă:
Pe prima filă a recenziei din revista „Ramuri”, Mihai Moşandrei mi-a scris o dedicaţie: „Această revistă a trecutului literar, care de la dl. prof. Constantin Capră trece în biblioteca domnului profesor Adrian Săvoiu, o însemnez cu prezentele rânduri ale unui bătrân poet azi, şi care în 1947 era şi colaboratorul ei. Spre o caldă amintire bibliofilă, Mihai Moşandrei, 1985, Câmpulung.“
Cartea „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui” a fost retipărită în 2012 la Editura Ars Docendi din București, într-o ediție anastatică de Ioan Crăciun, cu o postfață de Adrian Săvoiu.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!