Dorinţa membrelor Şezătorii Argeş şi Şezătorii Bucureşti de a se reuni la Câmpulung, în cadrul unui eveniment organizat de Carmen Bârloiu, a fost motivată şi de dorinţa de a-l cunoaşte pe Ionuţ Fintoiu, cel mai mare colecţionar de costume populare din Muscel. Eforturile sale de a salva piese unicat din moştenirea zonei noastre au ca rezultat, până în acest moment, în jur de 125 de costume integrale, din care a ales câteva exponate spectaculoase, prin colorit în special, pentru a le prezenta, sâmbătă, 13 mai 2023, musafirelor de la Hanul Bărăţiei.
„Lecţia de antropologie” predată de un tânăr rucărean unor doamne interesate să afle cât mai multe amănunte specifice artei populare a zonei noastre a avut rezervată jumătate din durata evenimentului. Ionuţ Fintoiu, o enciclopedie locală, care şi-a cules informaţiile direct din viaţa satului, de la moştenitoarele obiceiurilor şi poveştilor transmise de mame şi bunici, le-a oferit invitatelor o descriere profesionistă a vestimentaţiei propuse, ca un folclorist de carieră, cu zeci de ani în spate dedicaţi cercetării tradiţiilor populare.
Costumele aduse de Ionuţ Fintoiu pentru prezentarea de la Hanul Bărăţiei au bucurat ochii publicului feminin cu explozia de culori tinereşti: roşu, verde, turcoaz, roz, purtate cu precădere în perioada adolescenţei. La fel, movul. Ce este interesant în cazul acestei nuanţe, pe care Ionuţ Fintoiu o consideră emblematică pentru Muscel, movul apare în ţesături purtate şi după 50 de ani, dar combinat cu negru. Mult negru.
- Costumul roşu, îmbrăcat preponderent în adolescenţă, înainte de căsătorie
„Costumul de Muscel nu se poartă la întâmplare.”, şi-a început expunerea colecţionarul rucărean, deschisă cu un costum format din ie şi fotă cusute preponderent cu roşu, purtate în perioada adolescenţei, până la căsătorie, chiar şi după. „După căsătorie era un obicei. După opt zile, ieşeai la biserică şi îmbrăcai un costum de culoare roşie sau albastră. Dacă îmbrăcai un costum de culoare roşie, se spunea că primul născut va fi o fată. Dacă îmbrăcai un costum de culoare albastră, urma să ai un băiat. De foarte multe ori, s-a şi potrivit zicala. Fiecare femeie voia să fie unică. Şi atunci, la şezători, avea o ie pe care o ştia toată lumea şi o ie pe care o cosea acasă, pe care n-o ştiau nici vântul, nici pământul. În momentul în care era o sărbătoare foarte mare, Paşte, Crăciun, Rusalii sau Sfânta Maria, ieşea cu cămaşa cea nouă, acoperită cu vesta, ca să nu se „fure” modelul, iar la următorul eveniment să aibă şi vecina! Că era supărare mare dacă avea şi vecina! Modelele care s-au reprodus s-au reprodus pe „furate”. Nu există model 100% exact, căci femeia n-a avut cum să-l vadă întocmai şi, dacă l-a văzut, nu l-a reţinut până acasă, ca să fie sigură că a făcut ceea ce trebuie.”, relata Ionuţ Fintoiu.
- Marama nu se aşeza direct pe păr. Văduvele nu mai purtau maramă
Portul popular muscelean conţine un accesoriu obligatoriu, în absenţa căruia nu este complet. „Din costumul muscelean nu lipseşte marama. Marama se poartă în perioada căsătoriei. Dacă nu eşti căsătorită, nu pui maramă pe cap. Nu mai pui maramă pe cap nici dacă rămâi văduvă.”, a continuat acesta. Tot în cazul văduvelor, basmaua nu se mai lega la spate, ci în faţă, sub barbă. Ionuţ Fintoiu le-a dezvăluit doamnelor un amănunt desprins din codul de altădată, neştiut de foarte multă lume: sub maramă se aşeza un batic şi nu neapărat din considerente de fixare a maramei pe păr, ca să nu alunece. „Nu se punea marama pe păr. Se punea un batic sau se făceau anumite căciuliţe sub care se strângea părul, prinse cu agrafe. Atunci, marama apărea foarte bogată. Se lăsau ambele capete pe spate şi se făcea o buclă în faţă, ca să se arate bogăţia. Întotdeauna, marama se plia, pentru că venea salbă peste.”, a continuat prezentarea lui Ionuţ.
Baticul de sub maramă era în ton cu nuanţa principală a costumului. Ionuţ Fintoiu a adus din colecţia sa impresionantă o maramă săcelenească, cusută cu flori colorate. El are şi marame cu flori din fir, dar, fiind foarte grele, au început să se taie, oricât le-a protejat ţinându-le în prosoape. Fotele, la fel, le ţine rulate pe carton, cu prosoape aşezate între ele.
- Cele trei tipuri de salbe ale muscelencelor
Întrucât ascultătoarele sale au dorit amănunte legate de specificul podoabei purtate de muscelence, acesta le-a vorbit despre cele trei tipuri de salbe din Muscel. „Există salbă de toată ziua, compusă din bani mici, trei, cinci, şapte. Nu se poartă număr par de bănuţi din principiul de a nu rămâne văduvă. Atunci, fie se punea unul mare şi patru, şase, opt, zece mici ori trei, cinci, şapte, nouă mici. La o sărbătoare mai mare, se punea al doilea rând de galbeni, constând într-o alternanţă de mare-mic. La un eveniment important, când femeia era soacră mare sau naşă, se purta şi al treilea rând, format întotdeauna numai din galbeni mari. Niciodată, nu depăşea partea de bust.”, le-a explicat membrelor şezătorii colecţionarul din Rucăr.
- „La noi, dacă nu ai o fotă cu berze, nu ai nimic!”
Dintre tiparele folosite pentru execuţia fotelor, „capul broaştei”, în esenţă, o figură geometrică, este des întâlnit în nordul Muscelului. Altă fotă vestită în Muscel este cea cu „berze”, termenul care a îndulcit „verzele” ţesute pe material. Pentru că motivul seamănă cu o varză, nu o barză. „O lalea!”, au exclamat doamnele la vederea motivului mai delicat decât leguma transformată, din raţiuni de mândrie locală, în pasăre. „La noi, dacă nu ai o fotă cu berze, nu ai nimic! La noi nu vin berzele, dar ca să nu spunem că avem fote cu verze, li s-a spus berze.”, a continuat Ionuţ, care a ghicit şi motivul de pe fota invitatei de onoare Victoria Bizon: o fotă cu berze „gherlănească”. „Este model furat. Dacă o vedeţi pe Carmen, ea poartă o fotă tot cu berze, care a aparţinut celei mai înstărite femei din Rucăr.”, a continuat acesta.
- Ia mov a fost recuperată din cuşca unui căţel şi recondiţionată cu mari eforturi
În privinţa coloritului, regula era ca fota să aibă aceeaşi culoare principală ca a iei şi a betelor. „Culoarea etalon a Muscelului de nord – Dragoslavele, Rucăr, Podu Dâmboviţei, Dâmbovicioara – este movul. Hainele de sărbătoare ale Înaltpreasfinţitului sunt mov, culoarea regală.”, spunea Ionuţ Fintoiu, arătându-le musafirelor o ie mov, recuperată din cuşca unui căţel. „Nu vreţi să ştiţi câtă muncă a fost ca să ajungă în această stare, cât de spălată a fost, cu beţişoare înmuiate în clor… ore bune petrecând doar recondiţionând-o. Partea de gât a avut-o ruptă şi am refăcut-o.”, a povestit Ionuţ cum a salvat piesa pe care deţinătoarea o îndesase în cuşca animalului ca să doarmă pe ea. Astăzi, colecţionarul face senzaţie cu acest model spectaculos, cusut cu o nuanţă de mov irezistibilă, oriunde îl prezintă.
- La horă, băiatul mai degrabă atingea braţul fetei pe sub ie, decât să pună mâna direct pe ie
Altă ie de vis adusă de Ionuţ, împreună cu restul pieselor costumului, a aparţinut bunicii lui. „Bunica mea n-a apucat s-o poarte, pentru că, în perioada tinereţii, mama ei n-a lăsat-o s-o ia la horă, de teamă că o toceşte. După ce s-a căsătorit, n-a mai îmbrăcat-o.”, spunea Ionuţ Fintoiu. Motivul: nuanţa turcoaz a iei, care nu era potrivită pentru o femeie măritată. „Turcoazul nu mai intra în paleta ei de culori. Atunci, costumul a rămas nepurtat.” Şi bucură ochii privitoarelor cu o nuanţă de albastru foarte frumoasă. După căsătorie, femeile îmbrăcau portul albastru, dar nu nuanţa jucăuşă a iei bunicii lui Ionuţ, ci un albastru matur.
Cămaşă nouă era considerată cea aflată înainte de prima spălare. Preţiozitatea iilor a impus măsuri de protecţie încă din vechime. La horă – povestea Ionuţ -, băieţii nu atingeau braţul fetei pe deasupra iei, ci li se permitea să bage mâna, pur şi simplu, pe mâneca ei, tocmai pentru a nu murdări materialul cusut cu atâta trudă. Atingerea iei cu mâna nu era permisă decât cu batista aşezată între podul palmei şi cămaşa fetei. Iată, deci, altă funcţionalitate a mânecii largi a iilor. „Dacă-i punea mâna pe ie, terminau orice prietenie!”, atât de mult ţineau fetele la iile lor lucrate cu migală.
- Fota de zi cu zi, într-o nuanţă de fucsia năucitoare, este haină de lux în zilele noastre
Costumele descrise de Ionuţ nu erau de „toată ziua”. Acesta a ales portul de sărbătoare, în ton cu ţinuta evenimentului. „Acestea sunt ii care se luau o dată, de două ori pe an.”, preciza Ionuţ care a adus cu el şi haine purtate la munca din gospodărie. Însă nici de fota de zi cu zi n-ai zice că nu este pentru o ocazie specială, la cât de frumoasă este! Iar culoarea, un ciclamen intens, strălucitor, este năucitoare! „Dacă îmbrăcai fota cu fir, nu mai puteai să te aşezi. Nici la biserică, niciunde. Stăteai în picioare.”, a completat acesta.
Temperatura din zona noastră, cu „două ierni şi-o iarnă mai mică”, a dictat şi grosimea veşmintelor sătenilor lucrate, evident, din fire naturale. N-aveau cum să fie altfel, fiind patria oierilor, iar lâna era din belşug. Criteriul social era alt factor de diferenţiere. Dacă o femeie a satului avea un costum mai frumos decât vecina mai bogată, ori punea broboadă pe ea, ca să nu fie văzută, ori pleca. „Acestea erau variantele. N-aveai cum să pari mai de rang decât săteanca mai bogată. Trebuia să te încadrezi în statutul pe care îl aveai în comunitate.”, sunt alte precizări preluate din tradiţia locului. Iile deosebite, cu modele complicate, oricum, nu se purtau decât în momente importante. La fel marama. „O puneai de câteva ori în timpul vieţii.”, mai spunea Ionuţ.
- Ia fără altiţă, purtată de o văduvă, transmitea mesajul că femeia este pregătită pentru o nouă căsătorie
Ionuţ Fintoiu le-a dezvăluit ascultătoarelor sale câteva mesaje transmise de haine. Dacă colţul de deasupra al fotei este ţinut mai ridicat decât partea de dedesubt, se spune că purtătoarea trăieşte rău cu soacra. O poveste frumoasă are şi cel mai vechi costum prezentat, cel mai puţin colorat, negrul fiind predominant. „Ia este specială şi o să vă spun de ce. Nu are altiţă. În zona noastră, foarte rar s-au purtat iile fără altiţă. Persoana care a lucrat-o a rămas văduvă. Ca să arate comunităţii că este gata de o nouă căsătorie, nu a aşezat altiţa – rândurile dispuse invers – pe ie. Asta însemna a-ţi arăta disponibilitatea în societate.”, dezvăluia Ionuţ semnele transmise de cămaşa care mai are un simbol.
Dungile portocalii – câteodată, albastre şi roşii, predominante fiind cele portocalii -, întâlnite des în Muscel, sunt semnul unei pierderi suferite de purtătoarea iei. „Eu ştiu că foloseau aceste bucăţi de galben – puneau şi roşu între ele – în momentul în care cineva din familia lor pierea în război. Se aplicau pe cămăşi când cineva era ori plecat, ori dispărut în război, ca să arate comunităţii că suferă, că duce lipsa cuiva.” De asemenea, câţiva stropi de roşu strecuraţi într-un model cu nuanţe sobre era tot semn al morţii unui copil pe front.
„Cine îmbracă costumul de Muscel trebuie să ştie două reguli foarte importante. Prima: în partea de jos de la poale nu are voie să se vadă alb. La fel, în partea de piept nu trebuie să se vadă alb.”, doar modelul trebuie să fie vizibil şi sus, şi jos. Adică modelul iei să intre sub bete. O ie era gata în trei luni şi era lucrată seara, după încheierea treburilor gospodăreşti. „În momentul în care te căsătoreai trebuia să ai minimum zece ii cusute de tine, trebuia să ai o ie pentru soacră, o cămaşă pentru mire şi o cămaşă pentru naş.”, a încheiat Ionuţ Fintoiu povestea fascinantă a câtorva costume ale colecţiei sale pline de culoare şi legende.
Magda BĂNCESCU