Foto: „Dragoslavele cu Piatra Craiului”. Carte poștală ilustrată, Editura N. Manolescu, Câmpulung. Colecția Gheorghe Chița
N. Iorga (1871-1940), cu studii superioare la Iaşi, Paris, Berlin şi Leipzig, şi-a luat licenţa înainte de a fi împlinit 19 ani. În 1894 a câştigat prin concurs catedra de istorie medie şi modernă de la Universitatea din Bucureşti, în 1898 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1911 a devenit membru activ.
Activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga a fost uriaşă. A publicat circa 1300 de volume şi broşuri pe teme istorice, unele de proporţii monumentale, precum Istoria românilor (10 tomuri, 1936-1939). A consacrat numeroase monografii şi sinteze şcolii, bisericii, armatei, comerţului, literaturii române şi străine. A scris mai multe istorii ale literaturii române, ocupându-se în special de perioada veche, lucrări fundamentale ca sursă de informaţie. Toată această intensă activitate i-a creat un mare prestigiu ştiinţific internaţional, căci savantul a primit titlul de „Doctor honoris causa” la universităţi din întreaga Europă şi a fost ales membru al unor academii străine.
N. Iorga a călătorit enorm în ţară şi în lume, consemnându-şi impresiile în cărţi precum Drumuri şi oraşe din România (1904), Sate şi mănăstiri din România (1905), Note de drum. Prin Germania (1913), În Franţa (1921), Câteva zile prin Spania (1927), America şi românii din America (1930), Ţări scandinave. Suedia şi Norvegia (1929), Privelişti elveţiene (1930), Vederi din Grecia de azi (1931) etc.
În anul 1939, N. Iorga a tipărit la Vălenii de Munte cartea de însemnări de călătorie România cum era până la 1918. Volumul I este consacrat Munteniei, iar volumul II, apărut în 1940, Moldovei şi Dobrogei. Lucrarea reprezintă o reorganizare a textelor, pe provincii şi judeţe, din cărţi mai vechi precum Drumuri şi oraşe din România şi Sate şi mănăstiri din România, adăugându-li-se şi alte însemnări publicate în periodice.
Parafrazând titlul volumului România cum era până la 1918, putem arunca o privire asupra Muscelului „cum era până la 1918”, urmărind pasaje din capitolul „Rucăr – Dragoslavele – Gura Dâmbovicioarei”.
- Portul muscelean „nu-şi poate afla perechea în cât ţinut locuieşte românimea”
Foto: „Câmpulung spre Bran”. Carte poștală ilustrată, foto film Cluj, circa 1938. Colecția Gheorghe Chița
Una lângă alta, pe laturile şoselei, care e prăfoasă, câteva zile abia după ploile cele mari, case cu două rânduri, având cinci-şase odăi, cerdace cu stîlpi şi foarte adeseori şiruri de oale cu maşcat înflorit pe poliţe. Mulţi copii voinici privesc din umbra porţilor de lemn săpate, asemenea cu ale românilor din Şchei. În curţi, sus în cerdace ori pe margenile drumului, răsar femei al căror port ţesut în arnici, în fluturi, în flori de fir de argint şi de mătasă pe fota roşie de aur nu-şi poate afla perechea în cât ţinut locuieşte românimea.
Aici eşti încă în Câmpulung, dar, când ai trecut de hotarul oraşului şi te afli acum, nu pe o stradă, ci pe drumul mare, care se cheamă aici „Valea Mare”, vei întâlni, până la şchelele de odinioară, vechile vămi de munte, până la graniţă, acelaşi fel de case, ţesute din vergele de lemn, pe care le acopere lutul nisipos al muncelelor, aceleaşi curţi pline de toate cele de nevoie unei bune gospodării ţărăneşti, aceleaşi feţe oacheşe, frumoase, cu ochii negri, mari, aceleaşi veşminte cu toate florile câmpului şi stelele bolţii. Înţelegi cum din acest ţinut de mândri oameni voinici, harnici, cuminţi au putut să plece acum câteva sute de ani descălecatul, începutul unei ţări.
„Drumul cel mare” e o şosea foarte frumoasă, netedă ca şoselele Dobrogei; parmaclâcuri de fier, elegante, apără pe alocurea trăsurile sau drumeţii înoptaţi de primejdiile prăpăstiilor sau ale adâncurilor mlăştinoase.
Ele se strecură întâi ca o panglică albă pe coasta muncelelor. Modâlcile, umflăturile, cazanele răsturnate înjgheabă la un loc aceleaşi coşcovituri uriaşe ale scoarţei de lut, nisip şi pietricele albe. Deocamdată ele nu se deosebesc bine în ţesturi gârbove, ci se învăluie necontenit cât cuprinzi cu ochiul. Dar veşmântul lor de catifea verde e mai sărac; ici şi colo ies la iveală luturile şi nisipurile galbene, roşieteca piatră de var, ba chiar colţuri de stâncă, unele mărunte, abia răsărite, altele puternice, ţâşnind sus în colţi de piatră sură. În locul gardurilor ce hotărăsc bine moşia, care e scumpă din multele jertfe ce a cerut, în locul livezilor cu crengile vinete de prune îngrămădite, se văd rămăşiţe încă bogate din vechea pădure seculară şi tufişuri dese. Departe pe povârnişuri se desfac case albe, mici, ca nişte flori sămănate pe pajişte. Mănăstirea Nămăeşti se zăreşte, după vreo jumătate de ceas de călătorie, într-o înfundătură, îmbielşugată în copaci, din mijlocul cărora se înalţă copereminte roşii şi trei turnuleţe nouă.
- „Pe aici era odată trecerea mărfurilor braşoveneşti.”
Foto: „Mateiașul. Drumul spre Dragoslavele”. Carte poștală ilustrată, Editura Librăriei Gh. Vlădescu, Câmpulung. Colecția Gheorghe Chița
Dâmboviţa lunecă printre sălcii în fund, supt muncele strânse împreună, care abia lasă a trece această călătoare tânără şi zglobie. Îndată mergem pe malul ei. Uneori râul e spârcuit în şfichiuri dezbinate, alteori el aleargă prins în jgheaburi de lemn; în sfârşit, el se scurge la vale fără piedici şi unit cu sine, gâlgâindu-şi apele limpezi, care răsfrâng în colori de ardezie cerul uşor acoperit de nori. Roţi încărcate de cutii îi fură necontenit apele ca să le verse în treucuţa de unde ele se aruncă în canalul care hrăneşte sămănături. Mai departe, un fierăstrău trăieşte din puterea ei, făcând să se mişte fără întrerupere, în sus şi în jos, pânza de fier cu colţii lacomi.
Subt Piatra Dragoslavelor – căci acum movilele pietroase au înălţimea munţilor, şi poporul le zice Pietre – înfloritorul sat întinde de-a lungul drumului casele-i albe; o biserică, zidită de cel dintâi Grigore Ghica, în veacul al XVII-lea, are înaintea zidurilor modeste ale naosului un turn strivitor, care e făcut în mult mai mic după acela al Mănăstirii Câmpulungului, pe atunci de curând dreasă de Matei-Vodă Basarab.
Pe aici era odată trecerea mărfurilor braşoveneşti, în cară dusă încet şi greu, pe drumuri rele, spre atâtea oraşe ale ţării şi spre locurile de peste Dunăre. Drumul de astăzi nu e întocmai cel vechi, care merge prin vale; dar şi acesta se înrămureşte între calea Târgoviştii şi a Câmpulungului. Cea dintâi se desfăşură la vale de-a lungul Dâmboviţei.
Încă trei kilometri şi suntem în şchela cealaltă, Rucărul, ale cărui turnuri şi case albe se ivesc îndată, la locul unde se întâlnesc trei Pietre mari, dintre care una poartă brazi pe coastele ei…
Notă:
Textul s-a reprodus după N. Iorga, România cum era până la 1918, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.