Raluca Busioc, de la Centrul de Informare şi Promovare Turistică Dâmbovicioara, ne-a trimis, în cuvinte şi imagini, povestea unui eveniment inedit din viaţa comunităţii de la margine de Muscel, petrecut vara trecută. Dâmbovicioara musteşte de istorisiri pline de farmec, vechi şi noi, depănate de oameni curaţi ca locurile din care s-au ridicat. Evenimentul cu care ne-a reţinut atenţia Raluca este căsătoria descendentei unei sătence devenită o figură emblematică a Dâmbovicioarei, tanti Fiţa. Nu relatăm despre o căsătorie obişnuită, deşi tipicul derulării ei a respectat ritualul din vechime, cu mirii şi nuntaşii îmbrăcaţi în port popular. În mod normal, în relatarea unei nunţi, personajele principale sunt mirii, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, tinerii au venit tocmai din îndepărtata Irlandă, ca să-şi unească destinele în faţa lui Dumnezeu pe meleagurile înaintaşilor miresei. În povestea scrisă de Raluca Busioc am simţit că personajul central este tanti Fiţa şi aşa trebuie să fie, „omul-poveste din Dâmbovicioara”, care a vrăjit, în repetate rânduri, ochii celor care i-au văzut costumele populare şi urechile celor care au auzit-o doinind la şezători ori i-au ascultat amintirile copilăriei şi tinereţii.
- O tânără trăită la Montreal şi mutată la Dublin şi-a dorit o cununie religioasă şi o petrecere tradiţională alături de bunica sa
La fel ca la noi, cei din breasla gazetarilor, nici pentru Raluca nu trece o zi în care să nu scrie ceva. Despre ce a făcut, despre ce va face. De parcă nu este suficient cât scrie pentru paginile online prin intermediul cărora face cunoscută localitatea cu o pasiune care lasă mult în urmă obligaţia unei sarcini de serviciu, Raluca Busioc şi-a făcut timp să aştearnă o povestioară frumoasă şi pentru Evenimentul Muscelean. Şi foarte bine că a făcut-o, pentru că o acţiune clădită pe respectul pentru obiceiuri, pentru bunici şi oamenii satului alături de care trăiesc cei dragi merită să fie cunoscută de toată lumea.
Iată mesajul Ralucăi scris ca pentru o ştire de presă naţională.
„Tanti Fiţa – omul poveste din Dâmbovicioara, unul dintre oamenii care inspiră prin bunătate, demnitate, dorinţa de a trăi şi a da mai departe din învăţămintele primite în cei 87 de ani. Tanti Fiţa se implica trup şi suflet în proiectele Centrului Turistic, iar pentru oaspeţi este o bucurie şi onoare să-i asculte cântecele şi poveştile.
De asemenea, este un model de om şi pentru familia dânsei. Din respect şi preţuire pentru bunici, tradiţie şi locul copilăriei, nepoata, Alexandra, şi-a dorit să organizeze cununia religioasa în stil tradiţional, la Dâmbovicioara. Aşadar, în iulie 2022, mirii, naşii, părinţii, nuntaşii, alături de tanti Fiţa, au purtat costumele tradiţionale şi au petrecut o zi ca-n poveştile de altădată.
În urmă cu câţiva ani, Alexandra, alături de părinţi, a locuit în Montreal, iar acolo l-a cunoscut pe Andrei, din Chişinău. Acum, Alexandra locuieşte în Dublin, drept urmare elementul inedit a fost mix-ul de naţionalităţi al naşilor şi prietenilor invitaţi la nuntă: Montreal, Viena, Mexic, Dublin, Chişinău, Afganistan.
Costumul miresei a fost al străbunicii, purtat şi de tanti Fiţa mireasă – ia fiind cusută de ea înainte să se mărite -, iar câteva dintre costumele invitaţilor au fost din colecția lui Ionuţ Fintoiu. Cununia religioasă s-a desfăşurat la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, din Podu Dâmboviţei, iar petrecerea tradiţională, în curtea copilăriei, la tanti Fiţa, la Valea Urdii. Petrecerea cea mare, nunta, a fost la câteva zile, în judeţul Braşov.”
Experienţa Alexandrei, care şi-a dorit o cununie în stil tradiţional până în cele mai mici detalii, a constituit una dintre secvenţele memorabile ale anului 2022, pe care Raluca Busioc le-a inclus într-un bilanţ al realizărilor de suflet. Coordonatoarea Centrului de Informare şi Promovare Turistică Dâmbovicioara a încheiat anul cu această dovadă de preţuire din partea unor tineri realizaţi departe de ţară pentru înaintaşa lor, pentru locuri cu un farmec de neegalat şi pentru tradiţii care nu vor pieri atâta timp cât vor fi repetate de descendenţii oamenilor autentici ai Dâmbovicioarei.
- Tanti Fiţa a îmbrăcat la o şezătoare o ie lucrată de ea cu 75 de ani în urmă, pe când era o copiliţă
Tanti Fiţa, trecută prin prea multe greutăţi în viaţă, ca mamă cu mulţi copii şi gospodărie de îngrijit, nu se lasă intimidată de microfoane şi camere tv. Şi-a spus povestea de nenumărate ori pentru reporterii cuceriţi de minunile care ies din mâinile sale. Şi nu numai din mâini, căci mintea înzestrată cu talent de Cel de Sus a ajutat-o să-şi pună trăirile în versuri, cărora le-a dat o formă melodioasă. Nici după ce a trecut de 80 de ani nu s-a lăsat doborâtă de vârstă şi sănătatea afectată de bătrâneţe şi a continuat să facă ce-i place: să doinească la şezători şi la evenimentele satului, să povestească şi să coasă.
Cu acul în mână, decorând faţa unei perne cu motive tradiţionale, a primit o echipă de filmare de la Bucureşti. Tanti Fiţa le-a împărtăşit acestora cum a deprins o îndeletnicire, care era regula în casele cu fete de măritat, nevoite să înveţe din copilărie de toate.
„Părinţii noştri ne-au pus de mici să facem orice. Faceţi! Vă este foame? Faceţi mâncare! Vă trebuie ciorapi? Îi faceţi în cârlige! Ne-au învăţat orice. Şi-apoi ne-au învăţat să şi coasem. Ne-a băgat aţă pe ac… la lampă, că nu aveam lumină. Şi nu eram numai eu. Şi cele două surori mai mari… şi ne mai împingeam una pe alta, ca să vedem bine la lampă. Aşa ne-am învăţat să coasem. Unde vedeam câte un model, aoleu!, eram tare ambiţioase… că am văzut un model frumos! Nu prea ne dădeau modele, ca să aibă numai ele, dar tot îl scoteam! Şi aşa ne-am învăţat să facem: să coasem, să facem feţe de perină (n.r. le-a arătat reporterilor o faţă de pernă cu motive tradiţionale, pe care era cusut cuvântul „Suvenir”). Se dădeau de zestre când plecai mireasă de acasă. Era cineva priceput la strigătură. Şi dădea zestrea peste sală. Şi ei nu ziceau numai „cinci perini”. Ziceau „şapte-opt” şi erau numai vreo patru perini de lână, apoi sarică, plocat în multe culori şi iile pe care le făceam noi. Trebuia să facem 12 ii când ne măritam. Se făcea foaie de zestre şi pe acelea trebuia să le dai. Că aveai soacră şi ţi le număra. A fost greu, că am cusut şi după ce m-am măritat… cu copii mici, tot la lampă. Am fost foarte vrednice şi pricepute. Am făcut eu un cântec care zice la urmă: „Am fost cuminţi şi frumoase şi ne-am măritat şi aşa sărace.” Că aşa a vrut Dumnezeu.”, spunea octogenara.
Fetele se întindeau cu cusutul până dincolo de miezul nopţii. Lucrau la o ie, poate, şi un an, în funcţie de cât de elaborat era modelul cu care îmbogăţeau ia. „Stăteam să coasem până la doişpe-unu noaptea, că mai şi învăţam oleacă să ne ducem la şcoală. Când venea Crăciunul trebuia să ai ie nouă. Să ai un costum nou. Aşa era. Cam un an dura. Să iei pe trei fire… şi la lampă… Se spărgea sticla, că ne înghesuiam la lampă. Dă-te mai încolo, că nu văd! Păi, numai tu să vezi?! Am cusut, am avut, am păstrat. Atâta am purtat trei ii frumoase… Una cu frez, aşa îi ziceam, „frez”, îi zice „roz”, îi mai zice şi „siriz”, dar… frez. Un frez frumos! Eram frumoasă, cu cozi! Aveam cumnată, că soacra a murit. Şi eu, învăţată să stau cu capul gol, că aveam cozi frumoase… „Pune cârpa în cap, cumnată, că este păcat să stai cu capul gol!” Mai puneam, nu mai puneam. Am purtat cu frez, cu maro, cu verde, ce ii frumoase, Doamne! Dar se murdăreau rău aici (n.r. la mânecă). După Ceauşescu, n-am mai purtat, că au ieşit bluziţe, fustiţe şi am lăsat iile. Dar ne duceam cu copiii la injecţii cu ie, cu fotă.”, sunt amintirile dintr-o tinereţe păstrată într-o memorie impecabilă.
Cu ani în urmă, tanti Fiţa i-a cucerit iremediabil pe cei care au urmărit un clip video în care îşi descria portul îmbrăcat la o şezătoare. Ia, o splendoare, era cusută de ea pe când era o copiliţă. N-avea decât şapte ani când a început să lucreze ia pe care a îmbrăcat-o şi 75 de ani mai târziu. „Mi-a pus mămica pânza, acul, aţa, şi am început să cos. Azi ceva, mâine ceva. Am făcut-o frumuşică. Fota are 120 de ani şi este de la o soră a mamii. Mi-a dat-o mie, că am fost slugă la ea. O port cu mare drag. Opincile sunt făcute de mine, că ştiu de când eram copil. Ni le făcea tăticu’. Punea pielea, fie de viţel, fie de porc, pe duşumea, apoi puneam piciorul pe ea, ca tipar. După aia suceam. Şi am învăţat. Mă îmbrac în costum făcut de mâna noastră.”, spunea tanti Fiţa, pe care munca grea, cântecul şi compusul versurilor, fie când cosea, fie când mergea cu vitele sau oile pe coastă, i-au păstrat vitalitatea până în pragul a nouă decenii de viaţă.
Magda BĂNCESCU
Fotografiile ne-au fost puse la dispoziţie de Raluca Busioc şi aparţin colecţiei personale a tinerilor Alexandra şi Andrei.