La 14 ani tocmai îl citisem pe George Topîrceanu, care îmi plăcuse foarte mult, mai ales prin poeziile din volumul său „Parodii originale”. Brusc mi-a intrat în cap ideea că aș fi și eu în stare să scriu poezie. Vreme de mai multe zile, am tot făcut încercări pe ciorne, am tăiat și am rescris, am constatat că rima nu-mi iese întotdeauna, dar, în cele din urmă, am transcris pe curat câteva poezii și mi-am luat îndrăzneala să i le arăt Tatei, care, ca profesor de română, trebuia – nu-i așa? – să dea un verdict. După ce Tata le-a citit, s-a uitat la mine și am simțit deodată o sclipire surprinzătoare în ochii lui, o breșă în severitatea sa permanentă față de mine, severitate care era – aveam să-mi dau seama abia după dispariția lui – doar o „poză”. Imediat i-a dat de veste Mamei și, după ce și ea mi-a citit poeziile, Tata a rugat-o ca a doua zi să le ducă secretarei Liceului Pedagogic din Câmpulung, unde Mama preda matematica, pentru a le bate la mașina de scris. Am fost foarte mândru când mi-am văzut bătută la mașină „opera” – primele mele poezii – într-o vreme când credeam că orice iese din mașina de scris trebuie să fie neapărat și important.
Verdictul profesorului Marian Petry
Aprecierea Tatei, a „profesorului de acasă”, nu a reprezentat totuși cine știe ce pentru mine, deși mai aveam doi-trei ani până să încep a flutura cu strășnicie stindardul independenței totale față de el. Am luat foile bătute la mașină și i le-am dus lui Marian Petry, profesorul meu de română din gimnaziu. Cum și domnul profesor scria poezii, ba câteodată ne trezeam cu un text de-al lui reprodus din memorie pe tablă, pentru analiză gramaticală, și abia la urmă aflam că e o poezie de-a sa, n-aș spune că a fost prea încrezător când i-am declarat că am început să scriu poezie. Când m-a întrebat ce spune Tata despre creațiile mele, am constatat cu oarecare uimire că vorbea cu mult respect despre el, pe care îl cunoștea nu doar ca om, ci și ca profesor. Dar cum Tata era „profesorul de acasă”, pe care abia așteptam să-l contrazic, i-am spus „profesorului meu de la școală” că, deși primisem aprecierile Tatei, pe mine mă interesa în primul rând opinia dânsului.
După câteva zile, domnul profesor Marian Petry a intrat în clasă cu niște coli albe, bătute la mașină. Le-am recunoscut imediat: erau poeziile mele. M-a chemat la catedră și mi le-a arătat, în fața întregii clase. Fiecare poezie avea în stânga titlului, scris cu un creion roșu, puțin oblic, asemenea unei note, o însemnare: „Foarte bine”.
Prima poezie: „Avionul sanitar”
Prima mea poezie purta titlul „Avionul sanitar” și era o imitație a poeziei „Acceleratul” de (după cine altcineva putea fi oare?) Topîrceanu. Eu însă mi-o subintitulam pompos: „Parodie după G. Topîrceanu”! Zarva produsă în lumea necuvântătoarelor de trecerea acceleratului își găsea în poezia mea o cauză puțin diferită: avionul sanitar. De altfel, alegerea subiectului nu era deloc întâmplătoare, pentru că, din când în când, un avion sanitar venit de la București zbura chiar pe deasupra casei mele din Câmpulung spre platoul Gruiului, unde parașuta medicamentele necesare, în situații de urgență, spitalului din Câmpulung.
În agitația care se naște, „Cintezoi și pitulici / Șoareci, veverițe-arici”, toți fug să se adăpostească, cu o singură excepție, Grivei: „Doar Grivei obișnuit cu asemenea-ncercări / Stă să-nfrunte autorul presupusei violări”. După ce a produs o mare spaimă, avionul sanitar se îndepărtează și ies din ascunzișuri „toți cei ce spre pământ au vrut să descrească”. Remarca din final a pițigoiului din poezia lui Topîrceanu ( „- Ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul…”) se transforma la mine în cuvintele „înțelepte” ale rățoiului din curte: „Iar rățoiul măcănind iese de sub șatră / Cu un aer triumfal, vorbe mari deșartă: – Fraților, suratelor, spaima-i în zadar! / E ceva obișnuit: avionul sanitar!”
În ceea ce privește versificația, observasem că, în parodiile sale, Topîrceanu (dar nu numai el, ci și fabuliștii pe care îi citisem) folosea uneori când versul lung, când versul scurt. Ceea ce, evident, am imitat! Dedesubt – așa cum constatasem că fac unii poeți! – am pus și data: duminică, 16 februarie 1969.
„Lupta” şi „Corida”
În a doua poezie, „Lupta”, descriam înfruntarea dintre doi cocoși, pe care îi numeam Pintenatu și Pestrițu, păstrând reminiscențe tot din versurile lui Topîrceanu. Cei doi cocoși se întâlnesc frecvent pe uliță, încearcă să se ignore, dar instinctul îi duce către înfruntare: „Instinctul însă îi mâna / Ca-n ziua ce s-apropia / Unul din ei să fie sus, / Pe cel supus, pe cel răpus”. Lupta este lungă și grea, cu fulgi care zboară când din trupul Pintenatului, când din cel al Pestrițului: „Pene prinse într-un smoc / Are Pintenatu-n cioc, / Nici Pestrițu nu-i prejos, / Trei fulgi lungi iute i-a scos”. După bătălie, rupți de oboseală, cocoșii se despart, fără ca vreunul să fi câștigat lupta. În acest timp, încep să se audă comentariile de pe margine ale celor care, de frică, „se făcuseră mici” în timpul confruntării cocoșilor.
Cea de-a treia poezie, „Corida”, a fost scrisă tot în zilele acelea ale lui februarie 1969, după ce am vizionat un film despre coridele din Spania, difuzat într-o sâmbătă seara la emisiunea „Teleenciclopedia”, preferata mea. A fost primul documentar pe care îl vedeam despre coride și m-a impresionat profund. La începutul poeziei, prezentam orașul Toledo din Spania, înconjurat de munți și străbătut de fluviul Tajo. După aceea, descriam arena de luptă cu taurii, văzută ca „un ochi gigantic îndreptat spre depărtări”. Apoi îl prezentam pe toreador, numindu-l El Cordobes, după numele celui mai celebru toreador spaniol din epocă: „Un ropot de aplauze deodată se aude / El Cordobes, toreadorul, amicilor surâde / Pășește-n luptă degajat, vioi, cu capul sus / În acea clipă,-nfierbântat, el morții i-a surâs”.
În lupta cu taurul din arenă, El Cordobes smulge aplauzele mulțimii care îl idolatrizează. Către finalul înfruntării, toreadorul își pregătește sabia, care va da lovitura de grație taurului: „O salbă de urale spre depărtări se-ndreaptă. / El Cordobes, castilianul, ține-n a sa mână dreaptă / Sabia necruțătoare. Cu metalice reflexe, cu luciri / Va fi episodul ultim al supremei zvârcoliri”. După ce înfige sabia în trupul taurului însângerat, El Cordobes se întoarce și salută învingător mulțimea. În timp ce toreadorul primește din tribune laurii victoriei, taurul, cu o ultimă putere, îl străpunge cu coarnele. Toreadorul și taurul mor în arenă, iar eu încheiam așa, sentențios: „Orașul Soarelui și-a cerut victima plăcerii / Iar veselia generală a făcut loc durerii”.
Însemnări în jurnalul de la 14 ani
Am căutat în jurnalul, pe care îl începusem pe 1 ianuarie 1969, și nu am găsit nimic consemnat în legătură cu scrierea primei poezii, „Avionul sanitar”. În schimb, iată peste ce am dat în legătură cu celelalte două.
Spicuiesc:
„Marți 18 februarie 1969. Am definitivat poezia «Lupta» și mâine mă pregătesc să scriu una nouă: «Corida». Cred că titlul este semnificativ.”
„Miercuri 19 februarie. Astă-seară lucrez la o nouă poezie: «Corida».”
„Duminică 23 februarie 1969. Pentru că aseară m-am culcat după miezul nopții, astăzi m-am trezit la ora 9. Am lucrat la o notă biografică a lui Rebreanu și aproape am terminat «Corida»”.
„Duminică 2 martie 1969. Astăzi am terminat «Corida», cea mai reușită poezie a mea (numai trei am scris până acum).”