„Vor fi continuatoare, cel puţin în această zonă, a producţiei de artă populară. Sper ca, şi peste o sută de ani, să mai coasă cineva şi această tradiţie să continue. Mai ales costumul nostru de Muscel, care este de o eleganţă şi un rafinament, este cu adevărat un costum regal.”, sunt cuvintele Micşunicăi Mihăilă, preşedintele Cooperativei Meşteşugăreşti Marama Musceleană, încrezătoare într-un viitor care, însă, pare de pe acum afectat de împuţinarea doamnelor şi domnişoarelor atrase de execuţia unei ii sau a unei fote. A unei marame, nu mai vorbim. În Muscel, după cum am punctat cu ocazia altei relatări, mai sunt doar două femei care ţes marame. Chiar dacă sunt dispuse să dea mai departe meşteşugul, oare, are cine să-l preia? Ar fi păcat să nu fie aşa, căci piesele unui costum tradiţional realizate ca la carte sunt considerate produse de lux, pe care unii designeri şi branduri celebre din ţara noastră le-au făcut faimoase şi, pe cale de consecinţă, căutate peste hotare.
- Câte lucruri valoroase s-au pierdut în perioada confuză a deceniului 1990-2000!
Printre invitaţii lui Carmen Bârloiu, deţinătoarea Taberei Oratia, şi ai Asociaţiei Folcloriştilor Argeşeni, reuniţi luna trecută la Dâmbovicioara, s-a aflat Micşunica Mihăilă, preşedintele Cooperativei Meşteşugăreşti Marama Musceleană. Micşunica Mihăilă este o prezenţă radioasă la evenimente, după cum am remarcat, adresându-se publicului cu faţa luminată de un zâmbet generos. Mai ales atunci când vorbeşte despre pasiunea sa: costumul popular desăvârşit de accesoriul cel mai fin, marama. Mâinile care o mai ţes s-au împuţinat considerabil, fiind pusă în pericol existenţa acestui articol vestimentar sofisticat, care amplifică preţiozitatea portului tradiţional românesc. Chiar dacă aceasta îşi mărturisea mândria şi se declara chiar copleşită că se află în mijlocul atâtor personalităţi care au făcut cercetare în domeniul culturii tradiţionale, Micşunica Mihăilă este îndreptăţită să facă parte din acest cerc select al folcloriştilor recunoscuţi şi din punct de vedere juridic, având o asociaţie cu o existenţă de aproape o jumătate de secol, recunoscută legal.
„Eu vin oarecum din partea tehnică de fabricaţie a produselor de artă populară şi artizanat. Noi, cei de la Cooperativa Marama Musceleană, am aniversat în acest an 50 de ani de activitate neîntreruptă în domeniul producţiei artei populare şi artizanatului din zona Muscelului. A fost o perioadă şi grea, şi frumoasă, însă nu am lăsat să piară, mai ales după anii ’90, această tradiţie.”, a afirmat Micşunica Mihăilă.
Până în 1990, Marama Musceleană avea peste 1.500 de lucrătoare din toate comunele din Muscel, chiar şi de la Dragoslavele şi Rucăr. Cooperativa deţinea secţii pentru marame, pentru ţesături, pentru fote ş.a.m.d. „Mă bucur când trec pe stradă, prin aceste sate, şi oamenii îmi spun: „Vă mulţumesc că am lucrat la Marama Musceleană şi am reuşit să ieşim la pensie. Pentru că oamenii noştri erau angajaţi, trebuiau să plătim taxe şi impozite şi, destul de greu, să ne menţinem activitatea în toată această perioadă. Dar, după ’90, oarecum, a fost negată această producţie de artă populară. A existat o perioadă de zece ani, până după anul 2000, când nimeni nu mai voia să cumpere o ie. Multe s-au vândut… Unele au ajuns cu bună credinţă în colecţii particulare, dar altele au fost cumpărate de diverse persoane care, ulterior, le-au vândut fără să-şi dea seama de valoarea lor.”, a povestit aceasta.
- Creatoarele modelelor erau femeile care lucrau la cooperativă
Micşunica Mihăilă a lăudat persoanele cu iniţiativă care, din pasiune, continuă arta cusutului, a ţesutului, a brodatului, a tricotatului, a împletitului firului de lână etc. Ea a apreciat „averea” rucăreanului Ionuţ Fintoiu, posesorul celei mai mari colecţii de costume populare din Muscel. „Colecţia este excepţională. Eu, fiind în acest domeniu, nu am văzut asemenea costume.”, spunea aceasta.
Referindu-se la modelele care stăteau la baza unei ii sau a unei marame, preşedinta Cooperativei Marama Musceleană spunea că femeile reunite în această unitate asociativă erau creatoarele lor. „Exista un concurs de creaţie în fiecare an, se creau modele noi, dar fiecare lucrătoare venea cu modelul ei. Discutam cu doamnele de aici, căci aşa ştiam şi eu de la părinţi, de la sat şi, mai ales, din interacţiunea cu lucrătoarele, de atâţia zeci de ani, că nu mai sunt lucrătoare, decât una-două, care să lucreze marame. Chiar dacă astăzi ar fi apreciate… Cu o perioadă înainte, se câştiga puţin, pentru că piesele trebuiau vândute, erau purtătoare de costuri şi oamenilor li se părea scumpe. Dar atunci exista un oarecare egoism în a „fura” modelul. Multe dintre ele chiar n-au vrut, într-o perioadă, să predea următoarelor această artă, pentru a o învăţa. Fiecare voia să aibă modelul ei, care să fie admirat, dar, într-un fel, de furat. Nu ştiu astăzi cum mai este, dar atunci fiecare voia să aibă ceva deosebit. Ele veneau cu tot ceea ce era mai frumos, iar acele produse erau puse pe piaţă.”, a încheiat Micşunica Mihăilă. Magda BĂNCESCU