19.1 C
Campulung Muscel
19/06/2024

Scrisori din Câmpulung de Adrian Săvoiu – Câmpulung 1925

„Orașele din România de azi formează un frumos caleidoscop de așezări omenești. Sunt orașe care abia au trecut de aspectul satelor bogate, sunt altele cu înfățișarea de burguri medievale. Cele puse la răscruce de drumuri sau de fruntarii, cu o însemnătate strategică, mai păstrează vii urme de întărituri sau de cetăți. Fiecare oraș are o individualitate proprie, după împrejurările naturale care-l încadrează sau după trecutul lui istoric”, scrie Ion Simionescu în introducerea volumului său „Orașe din România”, publicat în 1925.
Ilustrul geograf, geolog şi paleontolog Ion Simionescu (1873-1944) s-a remarcat printr-o activitate ştiinţifică impresionantă. După studii liceale la Botoşani, a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii din Iaşi şi a făcut apoi studii postuniversitare de specialitate la Viena şi Grenoble. În 1898 a primit la Viena titlul de doctor în Știinţe în urma susţinerii tezei de doctorat cu un subiect legat de zona Muscelului, intitulat „Despre geologia ţinutului izvoarelor Dâmbovicioarei”.
Întors în ţară, a fost numit în 1901 profesor la catedra de geologie şi paleontologie a Universităţii din Iaşi. Prin recunoaşterea meritelor sale ştiinţifice, a devenit membru al Academiei Române, iar în 1941 a fost ales preşedinte al acestui for.

  • Ion Simionescu şi volumul „Oraşe din România”

Probabil şi datorită specialităţii sale, Ion Simionescu a călătorit enorm în România şi se poate spune că n-a rămas nicio zonă din ţară pe unde să nu fi trecut şi despre care să nu fi scris. Între volumele rezultate din toate aceste peregrinări se numără „Oraşe din România”, în care autorul surprinde cu multă acuitate nota caracteristică şi specificul fiecărei localităţi pe care a vizitat-o.

Unul dintre oraşele descrise în acest volum este Câmpulungul, unde Ion Simionescu a revenit după un sfert de veac de la prima lui vizită aici, făcută cu ocazia documentării pentru teza sa de doctorat. Primul contact cu orașul se produsese înainte de 1900, când lucra la teza în care cerceta formaţiunile geologice din zona Dâmbovicioarei şi din Munţii Piatra Craiului. Studiul pe teren îl adusese frecvent în zona Muscelului pe geolog şi cu siguranţă că avusese prilejul ca, abia trecut de 20 de ani, să cunoască bine Câmpulungul şi împrejurimile sale. Reîntoarcerea la Câmpulung, reîntâlnirea cu Bulevardul „Pardon”, cu Mănăstirea Negru-Vodă, cu Bărăţia, cu munţii din preajma oraşului, au trezit emoţia şi nostalgia geografului, aşa cum dovedesc însemnările care urmează:

„De Câmpulung mă leagă nişte amintiri aşa de puternice, încât acum, după un sfert de veac şi mai bine, îl am înaintea mea, în odăiţa de lucru, cu toate amănunţimile, pare că ieri l-aş fi văzut întâia oară.

Nu ştiam ce e muntele decât din fotografii. De pe Repedea ori malul Bahluiului să te trezeşti pe muchea Pietrii Craiului, de unde Dâmboviţa se zăreşte ca un şarpe de argint furişându-se prin prăpăstioasa Valea lui Ivan, era o adevărată minune pentru studentul care abia cunoştea ţara dintre Botoşani şi Iaşi. Fură zile de atâta intensă fericire, încât mai târziu, făcând acelaşi drum, recunoscui şi popasul unde în puterea nopţii furăm treziţi din somn cu un: „Uiuu! Ursu măi!” prelung repetat de ecoul din văi.

După vreo 10 zile de urcuş şi scoborât, de pâclă deasă ori ploi mocnite, de pajişti înflorite sub cer luminos, obosiţi mai mult de emoţiune, otelul din Câmpulung ni se păru cel mai confortabil de pe lume. Am intrat în oraş ca o hoardă de pribegi. Vrând-nevrând a trebuit să venim în galop, ca vai de capul nostru, căci nişte nori ameninţători ne mânau dindărăt.

Aşa am cunoscut întâia oară Câmpulungul muscelean, cu casele înşirate în lungul apei Râului Târgului. Numele i se potriveşte, ca şi celuilalt Câmpulung din Bucovina. Nu e nevoie să urci Măţăul, cu satele acăţărate până aproape de vârful lui, pentru ca să vezi orânduirea oraşului. De aici cel mult poţi prinde că o largă lăsătură de teren, cu muncele mai joase, caracterizează împrejurimile.
De pe unul din dâmburile mai răsărite, presărate cu vile şi livezi, din dreapta râului, ai înainte panorama caracteristică a oraşului de munte. De la fabrica de hârtie ascunsă printre stufoşii copaci din luncă şi până dincolo de gară, sunt numai case, aici una lângă alta, aici cu curţi nu tocmai largi”.

  • Câmpulung 1925

În continuare, Ion Simionescu descrie orașul, așa cum arăta în 1925, și se oprește asupra vestigiilor trecutului:

„Două străzi lungi, paralele cu Râul Târgului, străbat de la un capăt la altul oraşul. Una, str. Negru-Vodă, e artera principală, cu şcolile şi edificiile principale administrative; aici se află şi vestitul „Bulevard Pardon”, forfotă de oameni mai ales vara, când frumoasele costume ţărăneşti se amestecă cu ale călătorilor veniţi din toate părţile. Cele două lumi deosebite cată una spre alta cu curiozitate, ca şi când nu s-ar fi văzut de când sunt. Nu departe e piaţa, largă, pie¬truită, ce aduce aminte de târgurile de „dincolo”; tot pe aci se află şi sâmburele vechiului oraş, cu turnul Mânăstirii, atât de caracteristic.

Masiv ca Turnul Goliei, largă prismă pătratică, având feţele ornamentate cu mai multe şiruri de ocniţe, se termină prin acoperişul rotunzit. Veche şi trainică mărturie a vremurilor când domnitorii numai prin asemenea monumente ştiau să însemne slava neamului. În jurul lui, printre brazii ce-l umbresc, trăieşti o clipă în taina trecutului, evocat de casele ridicate pe temelii înalte, cu ferestrele mici, cu larga deschidere a pivniţelor, în faţa cărora se mai păstrează fântâna mănăstirească cu roata strălucitoare, de roasă ce este. Când hramul cheamă pe mulţi săteni din împrejurimi, când spaţiul larg din preajma vechii biserici se umple cu împestriţătura maramelor sclipitoare şi a fotelor ca curcubeul, pare că aştepţi să auzi buciumele vestitoare ale alaiului domnesc de pe vremuri.

Aceste locuri evocă întreaga perioadă de închegare a vechiului principat al Munteniei. Depresiunea din jurul Câmpulungului este la capătul drumului lesnicios, vad de munte, ce vine din Ţara Bârsei. Până pe aici au ajuns vestiţii teutoni, întemeietori de burguri.” (…)

  • „Fermecătoarea împrejmuire a naturii”

Așa cum i s-a întâmplat oricărui călător străin care a venit la Câmpulung, fie că au fost francezii Jean Vaillant și Stanislas Bellanger, fie englezii James Henry Skene și Mary Adelaide Walker, și Ion Simionescu a fost furat de frumusețea împrejurimilor Câmpulungului:

„Ceea ce însă Câmpulungul are propriu este fermecătoarea împrejmuire a naturii. Aiurea, unde dragostea de munţi face parte din trebuinţele omului cult, Câmpulungul ar juca acelaşi rol ca şi Innsbruck ori Salzburg. Nici Sinaia nu este mai favorizată. Nu e vorba numai de cadrul imediat, colnice umbrite în primăvară de norii florilor de pruni, ci de lesnea pătrundere în inima înălţimilor pline de tainice frumuseţi.
Pe valea din ce în ce mai îngustă a Râului Târgului, răcoroasă şi numai ferigi, duce cărarea spre culmea Iezerului şi a Păpuşii, iar de acolo ţinând plaiul, sui până la Negoi. E urcuşul obişnuit de munte, ademenitor deodată, obositor mai pe urmă, răsplătind apoi prin priveliştea largă, variată, înviorătoare.
Un al doilea drum e şi mai frumos. Una din cele mai bune şosele de munte te îmbie spre adevărata desfătare. Nu ai nevoie decât de un sac de spinare şi un toiag de sprijin. Uiţi vremea, uiţi oboseala. Abia ai trecut peste piciorul pietros al Mateiaşului şi una din priveliştile cele mai sviţeriene te opresc în loc, vrând-nevrând. E punctul unde şoseaua coteşte spre Dragoslavele. Cel mai nesimţitor de frumuseţile naturii e pironit spre admirare. Cel mai nesocotitor de podoabele naturale ale ţării noastre nu poate aici să dorească Elveţia. De pe coasta iute a muntelui pietros, ai înainte, atât de aproape de o gară! una din chemările naturii spre slăvirea ei.

Dintr-un peisaj de colnice, dintr-o dată ţi se deschide valea Dâmboviţei, cu resfirări de apă limpede printre ostroave de aninişuri. Voioasă, ca lacrima, sclipind în vălurele dese ţine tovărăşia şoselei ce trece spre Stoeneşti.

În faţă, e coasta trăgănată, împădurită, a ultimelor ramuri din Leaota. De peste creasta lor răsare colţul ce pare că e gata să se prăbuşească al Vârtoapelor, începutul masivului calcaros, tăiat de cheile Dâmboviţei şi a afluenţilor ei, drum greu de trecut, căci apa îl stăpâneşte.

Iar mai departe, spre miază-noapte, în fundul văii, se înalţă ademenitor creasta ascuţită a Pietrei Craiului. Tablou neuitat, care e numai coridorul unei regiuni cu variaţii la tot pasul prinse lesne pe şoseaua şerpuită, ce urcă pe Dealul Sasului, ducându-te până la romanticul castel de la Bran.
Aceste drumuri nu le poţi despărţi de Câmpulung. Ori la dus ori la întors trebuie să poposeşti acolo unde şi legendarul Negru-Vodă s-a oprit în descălecatul său”.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!