„Anul acesta, la 6 august, se împlinesc 110 ani de la naşterea scriitorului Ion Marin Iovescu. Şi, tot anul acesta, Dumnezeu, prin mare mila şi dragostea sa, ne-a dăruit manuscrisele marelui scriitor.
Despre aceste manuscrise, nepreţuite ca valoare literară şi istorică, se va vorbi mult în viitor. Numai citind aceste manuscrise îl veţi cunoaşte şi îl veţi preţui cu adevărat pe Ion Marin Iovescu.
Poate a fost voinţa lui Dumnezeu ca aceste manuscrise să ajungă la autorul acestor rânduri, un mare admirator al scriitorului şi al operei sale.
Începusem o a doua carte despre viaţa şi opera lui Ion Iovescu şi am întrerupt scrisul. Măcinat de unele îndoieli, legat mai ales de viaţa sa: pentru ce a fost condamnat atâţia ani; Îl iubea pe Dumnezeu cu adevărat; ura cu toată fiinţa lui comunismul, aşa cum se vorbea; era Ion Iovescu un patriot, îşi iubea ţara? Eram pe punctul de a abandona munca la cartea abia începută, al cărui titlu era: „D’ale lumii”. În acele momente au fost găsite manuscrisele , cele în care găsim răspuns la toate întrebările şi îndoielile noastre.
Ion Marin Iovescu este unul dintre cei mai mari scriitori din literatura română. Este unul dintre cei trei titani ai slovei care au trăit şi au scris pe meleaguri muscelene, alături de Ion Barbu şi Tudor Muşatescu. (…)
Ion Marin Iovescu s-a căsătorit, a scris şi s-a stins din viaţă pe plaiuri muscelene. Scriitorul s-a căsătorit cu Maria Şerbănescu şi a locuit în comuna Bughea de Jos, mai întâi în casa preotului Iosif Vişoiu, cumnatul său, o minunată casă veche ţărănească şi apoi în „Vila Stana”, construită împreună cu soţia sa, locul unde au fost găsite manuscrisele.
În ultimii ani de viaţă, cel atât de apreciat de marii oameni ai literaturii române, a fost nevoit să lucreze ca bibliotecar, funcţionar, lucrător comercial şi rareori ca profesor.
În acest timp i-au stat alături soţia sa, familia preotului Vişoiu şi cei câţiva prieteni.
Ion Marin Iovescu a fost arestat de două ori de regimul comunist, acesta fiind şi motivul principal pentru care opera sa nu a fost editată.
Ion Marin Iovescu a murit la data de 9 august 1977 şi este înmormântat, alături de soţia sa, Maria, în cimitirul comunei Bughea de Jos.
Prin grija soţiei sale, cea care l-a iubit şi l-a admirat, pe piatra de mormânt citim următorul epitaf:
„El a plecat când zilele se curmă,
Dar struna veşniciei i-a rămas.
S-aprindă amintirile din urmă
În cărţi sa-nchege românescul glas.”
Prietenii lui erau, în general, oameni simpli, cel care îl iubeau pentru sufletul său bun şi caracterul său spontan şi generos.
Cei pe care istoria ar fi trebuit să-i reţină, de cele mai multe ori îl evitau, pentru a nu avea probleme cu regimul comunist.
El, cel născut numai din adâncuri posomorâte, după cum mărturiseşte în opera sa, s-a stins, lăsând în urmă bogăţia unui talent autentic şi generos, adesea neîmplinit.
Aşa cum spunea marele scriitor, „de om bun şi de vreme bună niciodată nu te saturi.””
Gheorghe Ciolcă, fragment din „Foaie pentru inimă şi cuget”, iulie MMXXII, exemplarul 41 din 110, Cenaclul de poezie „Rouă şi cer”