19.6 C
Campulung Muscel
02/07/2022

Curtea şcolii părăsite a devenit o pădurice în regulă

Cine nu cunoaşte poziţia şcolii în cadrul zonei Chilii n-ar bănui că, după nişte copaci falnici, se ascunde construcţia veche de 95 de ani, lăsată, în 2011, fără scopul în care a fost edificată. În cei 11 ani de părăsire, clădirea s-a transformat într-o ruină. Era, de fapt, o ruină şi înainte de închidere. Răsfoind colecţia ziarului, ne-am amintit relatările despre condiţiile precare de studiu ale copiilor din Chilii. Dar măcar era însufleţită de zarva copiilor de grădiniţă şi şcoală primară, datorită cărora bătrâna şcoală era vie. Căutând să ajungem la ea, pentru început cu privirea, din faţă, unde se află intrarea în curte, nu se zăreşte niciun „petic” de zid. Atât de bine o maschează brazii şi teii viguroşi, cărora li s-au adăugat arbori tineri, în deceniul în care nimeni nu s-a mai îngrijit de ea. Nu mai poţi intra pe poartă, întrucât buruienile din afara gardului îţi trec de genunchi. Găsim o spărtură în gardul din uluci înclinat pe alocuri, până aproape de prăbuşire, şi ne strecurăm în incinta „împădurită”. Nu poţi fotografia faţada şcolii din niciun unghi, fiind acoperită de arbori. Din cauza vegetaţiei sălbatice, nu se mai cunoaşte aleea de la intrare, nu se mai cunosc nici treptele. Locul arată ca decorul din „Frumoasa din pădurea adormită”, devenind un spaţiu întunecat, răcoros şi tăcut.

  • 2010 a fost ultimul an în care s-a mai făcut şcoală la Chilii

Anul de învăţământ 2010-2011, care a adus nişte schimbări neplăcute pentru mai multe unităţi, a însemnat închiderea Şcolii Chilii, prin decizia Inspectoratului Şcolar Judeţean Argeş. Sfârşitul era previzibil, de vreme ce la clasa I nu se mai înscrisese niciun copil. Elevii din celelalte clase au fost nevoiţi, la acel moment, să opteze fie pentru o şcoală din oraş, fie pentru una din Mioarele, care era mult mai aproape de ei. În urmă cu 11 ani, când a fost desfiinţată Şcoala Chilii, efectivul şcolar se limita la opt elevi, dintre care cinci absolviseră clasa a IV-a. Aşadar, din toamna lui 2010, oricum, urmau gimnaziul în altă parte. Autorităţile n-aveau cum să ţină şcoala deschisă pentru trei elevi, pentru care trebuiau asigurate utilităţile, în condiţii rudimentare, şi salariul unei învăţătoare.

  • Şi în timpul funcţionării, şcoala era un pericol pentru siguranţa copiilor

Pe cât de aproape de cer, pe atât de îndepărtată de civilizaţie era, în anii de final, Şcoala Chilii, un loc în care n-a călcat picior de primar sau de consilier local. Împreună cu Şcolile Apa Sărată şi Grădişte, unitatea de învăţământ preşcolar şi primar de la Chilii era cea mai îndepărtată de Câmpulung şi, cu siguranţă, aflată la cea mai mare înălţime, deasupra oraşului, la graniţa cu Măţăul. Şi la graniţa cu lumea modernă. Copiii se păzeau unul pe altul la WC-ul din curtea şcolii. Igiena era asigurată cu ajutorul unui spălător încropit în cămăruţa care desparte cele două săli de clasă, iar încălzirea se făcea cu sobe. Aici n-a fost niciodată vorba de calculatoare, de laboratoare sau alte minunăţii de care beneficiază copiii de la oraş. În schimb, aici respirai un aer curat, mult prea tare pentru plămânii „prăfuiţi” ai orăşenilor, şi erai ferit de limbajul suburban al şcolarilor „emancipaţi” ai zilelor noastre.

  • Copiii de la clasele II-IV învăţau laolaltă

Unul dintre ultimele reportaje la Şcoala Chilii l-am făcut în urmă cu 14 ani, cu doi ani înaintea închiderii. Şcoala a fost construită, în 1927, pe o uliţă înfundată, care porneşte de la biserică şi continuă, şerpuindu-se, printre gospodăriile localnicilor. La fel ca multe dintre gospodăriile locului, împrejmuite cu garduri de uluci strâmbe, rupte, mâncate de carii, tot aşa se prezenta şi cea a şcolii. Porţile legate cu sârmă erau asigurate cu o încuietoare veche de când lumea. Abia se deschidea, de ruginită ce era. Dintr-un alt secol erau şi închizătoarele uşilor, exact cum au casele bătrâneşti, pătrate, cu mânere subţiri şi rotunjite, care se deschideau numai dacă le forţai cu toată greutatea corpului. Scârţâiau din cauza balamalelor antice şi se mişcau anevoios.

În 2008, în sala destinată şcolii primare învăţau toţi cei 9 copii din trei clase: 5 la clasa a II-a, 1 la a III-a şi 3 la a IV-a. Orele se ţineau, evident, cu toţi la un loc, ceea ce făcea misiunea învăţătoarei ceva mai dificilă. Învăţătoarea Elena Mihalcea, care preda la Chilii de 18 ani, la acel moment, ne povestea că, atunci când trecea câte o maşină, elevii erau tentaţi să întoarcă un pic capul.

Ani la rând, învăţătoarea a făcut naveta din oraş, de lângă Şcoala 7, unde avea locuinţa. În vara anului 2007, simţindu-se slăbită din cauza efortului, şi-a cumpărat o casă aproape de şcoală. Când mergea pe jos, pleca de acasă la şase dimineaţa. Venea pe Valea Bărbuşii, pe la Fabrica de Mobilă, căci îi era mult mai greu să urce pe Măţău. Făcea din Vişoi o oră şi jumătate. Iarna străbătea pustietatea pe întuneric, pe zăpadă, dar mai urât îi era în oraş, din cauza câinilor. „De-a lungul anilor, mi-au trecut prin mână cam zece copii pe an. Am primul cadru didactic, de aici, primul preot. Am doi nepoţei de la copiii care s-au căsătorit. În cei 18 ani, un singur elev n-a făcut liceul, ci şcoala profesională”, şi-a amintit ea de elevii săi.

Chilii, aşezarea formată în jurul renumitei familii Mărcuşanu (Ion Mărcuşanu a fost directorul Colegiului Pedagogic „Carol I”), cuprindea 160 de familii.

  • Terenul fugea la vale cu şcoala, casele oamenilor şi crucile din cimitir

Tot „confortul” şcolii clădite acum 95 de ani tot de familia Mărcuşanu se rezuma la două fântâni, de unde se aducea apă cu găleata, şi o budă în curte, ceea ce o plasa cu succes în rândul unităţilor fără autorizaţie de funcţionare. Însă cea mai mare problemă o reprezenta alunecarea terenului pe care este construită. Aceeaşi problemă ca a caselor şi a crucilor din cimitir. „Le-au mai îndreptat oamenii. În mai multe rânduri, am fost la Primărie şi am întrebat ce facem cu zidurile, că au început să alunece şi în sala şcolii, şi la grădiniţă. Câţi bani se pompează la şcolile din oraş! Iar la noi s-a adus un televizor, nou, este adevărat, dar a funcţionat două luni, după care s-a stricat.”, ne spunea atunci învăţătoarea.

Cât despre bănci, în ele au învăţat şi bunicii elevilor, fiind primul mobilier al şcolii. În fiecare lună august, învăţătoarea era pe schele, ca să dea cu var, spăla tablele cu oţet, dădea cu vopsea, cârpea pereţii pe afară. Tot ea le preda copiilor Limba franceză, fiind, practic, „omul orchestră”. Era lesne de înţeles că şcoala nu avea în dotare un frigider pentru pacheţelul „lapte şi corn”, cauză din care copiii primeau biscuiţi şi brânză topită, dar nu zilnic, ci o dată pe săptămână. Cancelaria servea pe post de depozit şi norocul cadrelor didactice era că răcoarea ţinea la Chilii până în iunie, când luau copiii vacanţă. În septembrie, la Sfântă Maria Mică, era deja zăpadă pe munte şi frig în sat.

Amintiri de demult, când şcoala era încă în funcţiune.

Magda BĂNCESCU

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!