Săpată într-un pinten de stâncă, retrasă discret de la drumul mare care trece peste munţi, Mânăstirea Nămăeşti respiră o lungă istorie. Pasul credinciosului sau al simplului călător a trecut adesea pe aici. Aproape toate urmele s-au risipit în nisipul vremii. Puţine au rămas, ca mărturie a timpului.
Fie că au fost înalţi ierarhi bisericeşti, fie călători români sau străini ai epocii romantice, fie vilegiaturişti ai veacurilor XIX şi XX atraşi de farmecul discret al Câmpulungului şi al împrejurimilor sale, toţi cei care au lăsat însemnări despre Mânăstirea Nămăeşti au remarcat ospitalitatea gazdelor, pitorescul locului, liniştea strecurată în suflet de acest colţ de lume sau, fără excepţie, legenda icoanei făcătoare de minuni.
Mărturisirile peregrinilor la Mânăstirea Nămăeşti oferă cititorului de astăzi o imagine vie a unui trecut reînviat prin pana celui care s-a oprit o clipă din drumul său şi a scris, poate în tihna unei chilii, gândindu-se şi la noi, cei de mai târziu.
Primul călător britanic la Mânăstirea Nămăeşti
Călătorul şi diplomatul scoţian Sir James Henry Skene (3 mai 1812 – 3 octombrie 1886) a fost educat la Academia din Edinburgh şi apoi a intrat în armată. După ce a slujit câţiva ani în Regimentul 73 Infanterie, s-a stabilit în Grecia, unde s-a şi căsătorit. În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), a fost numit viceconsul britanic la Constantinopol şi în 1855 a devenit consul general britanic în Siria, la Alep. A rămas în funcţie până în 1880, când s-a întors la Edinburgh, în Scoţia natală.
Sosit în 1850 cu vaporul la Giurgiu, James Henry Skene a ajuns la Bucureşti şi de aici a călătorit prin mai multe localităţi din Muntenia şi Moldova. Aşa cum relatează în însemnările sale de călătorie, a venit la Câmpulung pe valea Dâmboviţei, urmând drumul dinspre Târgovişte. După ce a vizitat oraşul, a făcut o excursie la mânăstirea de maici de la Nămăeşti. Impresiile sale de călătorie sunt cuprinse în cartea „The Danubian Principalities. The Frontier Lands of the Christian and the Turk, comprising Travels in the regions of the lower Danube, in 1850 and 1851” („Principatele Danubiene. Ţările de frontieră dintre creştini şi turci, cuprinzând călătorii în regiunile Dunării de Jos, în 1850 şi 1851)”, două volume apărute la Londra în 1854.
Fondarea legendară a Mânăstirii Nămăeşti
Toţi călătorii străini care au ajuns la Nămăeşti au fost fascinaţi de legenda fondării mânăstirii, ceea ce nu-i scapă, în descrierea sa, nici scoţianului James Henry Skene:
„Capela mânăstirii Nămăeşti este o grotă tăiată în rocă dură. Legenda locală spune că un cioban, dormind pe deal, a visat-o pe Fecioara Maria. Ea i-a spus în vis că sub capul lui se află chipul ei într-o icoană, să o scoată şi s-o pună la vedere pentru ca toţi credincioşii să o poată venera. Când ciobanul s-a trezit, a însemnat locul, a plecat să caute o cazma şi a început să sape. Trei luni a săpat, timp în care a fost batjocorit şi ocărât de ceilalţi ciobani; dar el a continuat şi, ajungând la mare adâncime, a descoperit capela în forma ei de acum, cu icoana din vis pe altar. Ca să o poată face accesibilă, a trebuit să sape o uşă laterală în rocă, cele două intrări existând şi astăzi.
Atât de puternică a fost influenţa acestei întâmplări de acum două, trei secole, încât anumite doamne pioase au construit chilii în jurul rocii cu scopul de a-şi dedica viaţa slujirii icoanei miraculoase, care mie mi-a părut o simplă pictură pe lemn, cu o cunună de argint acoperind fundalul şi numeroase ornamente atârnând deasupra ei.
Astfel a fost fondată mânăstirea, constând dintr-un număr de căsuţe, aşezate pe malul abrupt şi locuite de treizeci de călugăriţe, dintre care două foarte tinere şi remarcabil de frumoase. Maica stareţă ne-a primit cu multă căldură. Era o femeie nu prea în vârstă, cu maniere foarte alese, fiind de familie bună, şi care se retrăsese aici ca urmare a pierderii soţului şi copiilor în timpul epidemiei de holeră. Durerea sau poate viaţa sa ascetică o făceau capabilă să audă, aşa cum ne spusese, clopotele şi muzica dintr-o altă grotă săpată tot în rocă, dar care se găseşte la mică distanţă de locul unde ne aflam”.
Moş Martin în vizită la Mânăstire
Ca orice călător occidental venit în Principatele Dunărene – ţări „de frontieră dintre creştini şi turci”, aşa cum el le numeşte – ajuns la Mânăstirea Nămăeşti, James Henry Skene se arată curios la tot pasul:
„Am întrebat-o dacă aceasta se întâmpla în timpul slujbei din capela mânăstirii, pentru că ar fi putut fi vorba de un ecou, dar ea a fost pur şi simplu îngrozită de această explicaţie profană, asigurându-mă că nu putea fi vorba de aşa ceva. Era atât de convinsă de existenţa a încă unei icoane miraculoase şi a unei biserici, încât intenţiona să întreprindă excavări în zonă ca să le aducă la lumină de îndată ce va primi aprobare de la mai marii săi.
Am mai întrebat şi alte maici dacă ele cred în cele spuse de stareţă şi toate au răspuns că da, deşi sunetele nu fuseseră auzite decât de Maica Superioară. Mi-au mai spus că, cu câţiva ani în urmă, în miezul iernii, când erau la utrenie, un zgomot ciudat s-a auzit din cer, când ciobanul făcea primele săpături. Speriate s-au uitat spre cer şi au văzut cum slujba lor era urmărită de un urs enorm. Sărmanele călugăriţe s-au consultat ce anume să facă şi una dintre ele, mai puţin timidă, s-a oferit să arunce toată bruma lor de merinde spre locul unde se afla fiara, iar celelalte să se adăpostească şi să ţină uşa deschisă ca nu cumva ursul să le prefere pe ele în locul mâncării. Moş Martin şi-a luat micul dejun şi s-a retras. De atunci face vizite repetate aici cu acelaşi succes. A devenit atât de blând, încât atunci când apare sus pe vârf maicile nu se mai înspăimântă şi îl hrănesc din prietenie, nu de frică.
Carpaţii sunt plini de urşi şi, când pământul este acoperit cu zăpadă, mai mult timp, ei coboară din munţi, chinuiţi de foame. Peisajul din jurul Nămăeştiului este sălbatic şi frumos; ne-am plimbat pe aici ceva timp, bucurându-ne de cele văzute. Am vorbit cu călugăriţele care nu sunt izolate la mânăstire, nu poartă văluri şi nu ştiu ce este peretele cu zăbrele prin care călugăriţele din Italia şi Spania se uită la lumea exterioară şi comunică cu oamenii. Aici nu sunt restricţii, iar jurămintele monahice sunt mai uşor de respectat”.
Notă:
Un exemplar al cărţii „Principatele Danubiene. Ţările de frontieră dintre creştini şi turci, cuprinzând călătorii în regiunile Dunării de Jos, în 1850 şi 1851” se află la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. De aici am selectat fragmentele privitoare la Mânăstirea Nămăeşti, care au fost traduse din engleză de doamna profesoară Paula Malancu. Prilej pentru a-i mulţumi încă o dată.