10.1 C
Campulung Muscel
19/05/2024

Scrisori din Câmpulung de Adrian Săvoiu: Livia Maiorescu-Dymsza, refugiată din Lituania la Câmpulung

Cine va avea curiozitatea să consulte o ediţie riguros alcătuită a operei lui Creangă, va putea descoperi înaintea primului capitol al „Amintirilor…” o dedicație pe care, poate, nu a luat-o niciodată în seamă: „Domnişoarei L. M.” Cine să fie misterioasa domnişoară cu iniţialele L. M., căreia Creangă îi dedica amintirile sale? Nimeni alta decât Livia Maiorescu, fiica lui Titu Maiorescu. De bună seamă, dedicându-şi amintirile Liviei, Creangă considera că acestea sunt numai potrivite pentru o fată de 18 ani, câţi avea aceasta în 1881, când humuleşteanul le publica în revista „Convorbiri literare”.

Meandrele tinereţii
Livia, fiică a lui Titu şi a soţiei sale Clara Maiorescu (născută Kremnitz), venise pe lume la Iaşi pe 3 martie 1863 şi primise de timpuriu în familie o educaţie aleasă. Intelegenţa şi talentul ei îi asiguraseră accesul la Casa Regală a României, unde a devenit domnişoară de onoare a reginei Elisabeta. Livia o asista pe regină cu sugestii şi traduceri, iar uneori dădea chiar recitaluri la palat, acompaniată fiind de muzicianul polonez al Casei Regale, Zdisław Lubicz. Unele surse, incluzând aici şi jurnalul regelui Carol I, afirmă că tinerii s-ar fi îndrăgostit şi se întâlneau pe ascuns, motiv pentru care pianistul Lubicz a fost dat afară de la slujbă, iar întreaga întâmplare a fost trecută sub mare taină.

La Bucureşti, Livia fusese cerută în căsătorie de junimistul Teodor Nica, dar primise refuzul lui Maiorescu pe motiv că era cu 20 de ani mai în vârstă decât fiica sa. În Germania însă, pentru Livia a început un nou capitol din viaţă. Domnişoara talentată la literatură şi muzică şi-a găsit fericirea alături de contele-inginer Eugeniusz Dymsza, mare constructor de căi ferate, poduri şi şosele în Transcaucazia şi alte puncte strategice ale Imperiului Ţarist. Cei doi s-au cunoscut la moşia Kaufing, unde Eugeniusz se afla într-o vizită la verişoara sa Ludwika. În anul căsătoriei, 1892, Livia îi trimitea tatălui o fotografie, în care pozează alături de soţul ei, un bărbat chipeş, înalt şi cu mustaţă răsucită.

Familia Liviei Maiorescu-Dymsza, în Lituania
Născut în 1853, contele Eugeniusz Dymsza provenea dintr-o familie de aristocraţi polonezi, ce deţinea moşii întinse. În anul 1896, Eugeniusz i-a cumpărat iubitei sale soţii moşia Ilzenberg din Lituania, unde a construit un conac arătos, în mijlocul unui mare parc, lângă lac. Livia şi Eugeniusz Dymsza au avut trei fiice: Janina Klara (1894, Novorosiisk – 1991 Varşovia), Livia Emilia (1899, Sankt-Petersburg – 1970, Wrocław) şi Eugenia, stinsă prematur din viaţă (1902, Sankt-Petersburg – 1905, Ilzenberg). Aici, la Ilzenberg, Livia şi-a trăit cei mai frumoşi ani alături de familie şi prieteni, până la moartea soţului survenită la Stockholm în 1918, când avea 65 de ani.

În primele două decenii după căsătorie, Livia şi-a urmat soţul la Sankt-Petersburg sau oriunde îl trimiteau sarcinile de serviciu. După moartea lui Eugeniusz la Stockholm şi o scurtă perioadă petrecută la rudele soţului în Varşovia, Livia s-a stabilit definitiv cu cele două fiice la moşia din Lituania, refăcând-o după ce fusese pustiită de distrugerile din Primul Război Mondial. Livia s-a dedicat administrării conacului Ilsenberg cu o mână pricepută, în acelaşi timp străduindu-se să fie o gazdă primitoare şi o mamă atentă.

Refugiată de război în România
În septembrie şi octombrie 1939, guvernul sovietic a forţat Ţările Baltice să încheie pacte de asistenţă reciprocă, care îi autorizau pe ruşi să stabilească acolo baze militare. În vara anului 1940, în urma invaziei Armatei Roşii, autorităţile sovietice au forţat guvernele baltice să demisioneze. Preşedinţii Estoniei şi Letoniei au fost chiar închişi şi ulterior au murit în lagărele din Siberia. Sub supraveghere sovietică, noile guverne comuniste din Ţările Baltice, marionete ale Moscovei, au organizat alegeri ale căror rezultate au fost falsificate.

În acest context, ca să nu ajungă în Siberia, ca mulţi alţi mari proprietari de pământ, Livia Dymsza a fugit din Lituania în România, împreună cu fetele ei, Jeanina Klara (Ioana) şi Livia Emilia (Lola), şi cu două nepoate de vârstă şcolară. Ajunsă fără nimic la Bucureşti în 1940, fiica lui Maiorescu a fost ajutată băneşte de editorul I. E. Torouţiu, de filozoful Ion Petrovici, ministru secretar de stat la Departamentul Culturii Naţionale şi al Cultelor, şi de membri ai familiei Cerchez.

Livia Dymsza la Câmpulung
După doi ani de la revenirea în România, Livia Dymsza a părăsit Bucureştiul şi s-a stabilit la Câmpulung. De ce să fi ales oare Livia Câmpulungul ca loc de refugiu în anul 1942? Să fi contat faptul că tatăl său Titu Maiorescu fusese găzduit mai multe veri la Câmpulung, în concediu, de Nicolae Negulici, senator de Muscel şi primar al Câmpulungului? Cunoștea ea oare câteva persoane de aici? Să fi considerat că micul oraş de lângă munţi era mai ferit de război decât Capitala şi îi oferea mai multă protecţie? Tot ce e posibil. Oricum, prin mărturiile rămase, avem certitudinea că Livia, în refugiul său din anii războiului, a locuit pe str. Lascăr Catargiu, nr. 18, din Câmpulung, într-o casă care se mai păstrează şi astăzi.

În corespondenţă cu poetul Mihai Moşandrei
În privinţa localizării precise a domiciliului de la Câmpulung, ce dovadă mai bună poate fi decât o scrisoare expediată de Livia, unde refugiata de război mărturiseşte:
„24 octombrie 1944. Câmpulung M[uscel]. Str. Lascăr Catargiu, 18.
Vă mulţumesc foarte – dar foarte mult, stimate domnule Moşandrei, că aţi binevoit să vă despărţiţi de un volum atât de drag, precum trebuie să vă fie acesta a poeziilor d-lui D. Nanu, creându-mi posibilitatea de a le ceti. Dusă de 55 de ani din România, cu toate că după războiul din 1914 – 1918 am venit adeseori la Bucureşti, n-am dat de cartea aceasta. Acum, alungate din moşiile noastre de bolşevici (1940) am venit aici la 1942”.

Livia se referă aici la volumul „Poezii” al lui Dimitrie Nanu, publicat în 1934 la Editura Cartea Românească, carte care cuprinde o selecţie a creaţiilor poetice tipărite în diverse reviste după apariţia volumului său de debut „Nocturne”. La recomandarea lui N. Iorga, Dimitrie Nanu primise pentru el în 1937 Marele Premiu Naţional de Poezie. Confesându-se în continuare lui Mihai Moşandrei în această scrisoare pe care o păstrez în arhiva personală, Livia Maiorescu-Dymsza, fugită de la domiciliul ei din Lituania, ajunsă acum la 81 de ani, adaugă plină de amărăciune:

„Am avut destulă vreme să revăd acele sute şi sute de scrisori adresate tatălui meu, strânse în nişte saci, depuse de mine la 1922 la Fundaţia Carol -între aceste scrisori erau şi vreo 20 – 25 semnate D. Nanu („terra incognita“ pentru mine), care desigur conţineau multe amănunte de ale vieţii lui – foarte însemnate, precum se poate vedea din „Prefaţa“ volumului ce aţi binevoit a mi-l împrumuta. Ce fericit ar fi fost tatăl meu s-o cetească. […] Acele scrisori le-am dat cu multe altele d-lui Torouţiu – acel cu volumele lui – mi se pare 20. Documente literare (trimise şi la Stockholm la biblioteca Nobel, unde se află Alecsandri, Eminescu, Odobescu etc.). Eu aveam vreo 5 la mine în Lituania, presupun că după obiceiul lor bolşevicii le vor fi aprins udându-le cu gaz, apoi – un chibrit şi tot trecutul acela intelectual devine o mică cantitate de scrum”.

Poetul Mihai Moşandrei şi profesorul Constantin Capră de la Şcoala Normală „Carol I” au fost doi dintre câmpulungenii care au sprijinit-o pe Livia Dymsza în anii grei ai refugiului. Inteligenţa acestei femei superioare, care o recomandase în tinereţe Casei Regale a României, a făcut ca la Câmpulung să îşi creeze un cerc de prieteni alături de care trebuie să fi purtat discuţii literare şi cărora le va fi povestit şi amintiri despre tatăl său, criticul Titu Maiorescu. Drept dovadă, Nicolae Th. Ştefănescu, autorul minunatului volum „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui” (1946) îi dedică Liviei întregul capitol IV al cărţii sale, intitulat „Un an încheiat”.

Finalul unei vieţi
Pe 26 august 1946, la 83 de ani, Livia s-a stins din viaţă la Câmpulung. O nepoată a Liviei, Tereza-Eugenia (născută 1932) încă mai trăieşte, în Polonia; vorbeşte româna aproape perfect şi declară că aparţine la trei etnii: poloneză, germană şi română. Limba bunicii sale Livia, româna, a învăţat-o cel mai bine la Liceul de Fete din Câmpulung, înainte de a pleca în Polonia, în 1948.

Am trecut adesea prin faţa casei de pe strada Lascăr Catargiu, nr. 18, unde Livia Maiorescu-Dymsza, reluându-şi cetăţenia română, şi-a petrecut într-un amar refugiu, între 1942 şi 1946, ultimii ani ai vieţii. Placa pusă de Radu Petrescu pe casa modestă, care a adăpostit-o, stă mărturie şederii sale aici: „Aşezată la 26.08.2016 în amintirea contesei Livia de Dymsza Maiorescu (1863-1946), refugiată din Lituania la Câmpulung, împreună cu două fiice şi două nepoate”.

Mergând pe urmele Liviei, am ajuns la Cimitirul Bellu din Bucureşti, devenit din 1946 locul ei de veşnică odihnă. Uitându-mă la monumentul impozant, din marmură neagă, unde sunt trecuţi Titu Maiorescu şi ceilalţi membri ai familiei, mi-a atras atenţia un detaliu: toate numele sunt gravate impecabil, într-o simetrie perfectă. Cu o singură excepţie! Complicatul nume polonez al Liviei- Dymsza – i-a creat reale dificultăţi sculptorului care, scriidu-l iniţial incorect, a trebuit să îl refacă. Urma lăsată în marmură de necesara corectură a numelui după soţ al Liviei, rămasă până astăzi, mi s-a părut un simbol pentru destinul tumultuos al acestei femei, care în finalul scrisorii din 1944 către Mihai Moşandrei semna cu mândrie: „Livia Dymsza, născută Maiorescu”.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!