Pe faţada Judecătoriei Câmpulung a fost aplicată o plăcuţă în memoria lui Aurel Marinescu, care a fost preşedintele Tribunalului Muscel timp de 10 ani şi care a murit de tânăr, fiind persecutat de Securitate că n-a vrut să participe la instaurarea regimului comunist. Aurel Marinescu era născut în 1898 ca unul dintre cei 7 copii ai învăţătorului Ion Marinescu, din comune Beleţi Negreşti, de pe valea pârâului Cârciov. După ce absolvise facultăţile de Teologie şi Drept din Bucureşti, şi-a ales magistratura şi a fost numit judecător la Reşiţa, unde a fost şef de Judecătorie până în 1936, când a fost mutat la Tribunalul Muscel ca prim procuror, devenind ulterior preşedinte de secţiei şi apoi prim preşedinte. Soţia lui, Lucia (fostă Voiculescu), era profesoară de Limba Franceză, cu studii la Sorbona. După mutarea la Câmpulung s-a născut fiica lor, Ruxandra. În activitatea sa de magistrat, Aurel Marinescu s-a remarcat prin competenţa profesională şi corectitudine, motiv pentru care era apreciat de cei din jur.
Viaţa magistratului Aurel Marinescu a luat o întorsătură dramatică după 23 august 1944, când se instaurează regimul comunist. În noiembrie 1946 a primit sarcina să judece contestaţia fruntaşului naţional-ţărănist Ion Mihalache, căruia i se refuzase dreptul de a candida şi de a fi ales în parlament. În ciuda presiunilor la care a fost supus, a admis contestaţia lui Ion Mihalache, cu menţiunea ca numele lui să fie înscris din noul în Registrul electoral al comunei Dobreşti, unde-şi avea domiciliu.
Din ordinul ministrului Justiţiei de atnci, Lucreţiu Pătrăşcan, se anulează această sentinţă, primul preşedinte, Aurel Marinescu este mutat ca judecător în Dobrogea şi căutat să fi arestat pe 5 mai 1947. Se ascunde timp de 10 ani. Soţia, Lucia Marinescu este dată afară din învăţământ, iar fata, Ruxandra, eliminată din liceu. După 10 ani de urmărire, Aurel Marinescu a murit în ascunzătoare, bolnav de cancer la stomac, din cauza condiţiilor de exterminare în care fusese obligat să trăiască şi îngropat pe 10 ianuarie 1956 în grădina unui nepot, unde era adăpostit. În urma unui denunţ, cadavrul a fost dezgropat de Securitate pentru a fi identificat, dar soţia şi fata reuşesc pe ascuns să transfere osemintele la Cimitirul Belu. Avocaţii care l-au apărat pe Ion Mihalache, Virgil Veniamin a reuşit să fugă în Franţa, Ovidiu Sachelarie, Victor Popovici şi Nicolae Şuţa au fost arestaţi.
„Am pierdut tot, absolut tot, afară de onoare”, scria în jurnalul să Aurel Marinescu
În anii cât a stat ascuns a scris un jurnal pe care familia – emigrată în anii 70 în SUA – a reuşit să îl scoată pe ascuns din ţară. Aceste însemnări au fost publicate în volumul „Instaurarea conducerii comuniste în România. Mărturii, 1946-1953 (Bucureşti, 2000). „Am pierdut tot, absolut tot, afară de onoare”, scria – în 1953 – la finalul însemnărilor, Aurel Marinescu.
„Recitind memoriile tatălui meu, în afară de cuvintele lucide descriind instaurarea puterii comuniste în Muscel şi de dureroasa descriere a anilor de pribegie, ceea ce rămâne deosebit de important pentru mine este spiritul lui extraordinar de dreptate, totală dedicare justiţiei, adevărata justiţie, pe care a servit-o şi pentru care a murit.”, a scris Ruxandra Panaitescu în Postfaţa cărţii publicate în 2000.
Preluăm din Cicerone Ioniţoiu, „Figuri de legendă”, un portret făcut magistratului Aurel I. Marinescu.
„Aurel I. Marinescu. Un magistrat care şi-a onorat meseria. S-a născut în 1908 în comuna Beleţi-Negreşti, judeţul Argeş şi, după ce şi-a luat două licenţe, în Teologie şi în Drept, a intrat în magistratură şi pentru că avea o pregătire temeinică de drept, susţinută şi de o solidă morală creştină s-a impus, ajungând preşedintele Tribunalului din Câmpulung, capitala judeţului Muscel. A continuat să profeseze şi după desfiinţarea inamovibilităţii magistraţilor, după 6 martie 1945, când regimul comunist nu mai avea nevoie de judecători decât ca să execute hotărârile partidului.
După instaurarea forţată a guvernului procomunist şi la insistenţele ruseşti de a se împiedica opoziţia să câştige alegerile, Petru Groza a urmărit scoaterea adversarilor politici din listele electorale. Printre cei vizaţi, primul era Ion Mihalache pentru că le încurca socotelile, bucurându-se de o mare popularitate în judeţ. Au hotărât să-l şteargă din listele electorale pentru că ar fi fost voluntar în războiul antisovietic. Ion Mihalache a făcut contestaţie la judecătoria din Topoloveni, unde îşi avea domiciliul. Făcându-se presiuni de către comunişti, li s-a dat câştig de cauză. Ion Mihalache a mers mai departe cu procesul, cerând rejudecarea la Tribunalul judeţean din Câmpulung Muscel. Termenul a fost fixat pe 18 octombrie 1946. De la Bucureşti s-au înscris ca apărători avocaţii Victor Popovici (fost deputat de Iaşi şi avocat la Bucureşti) şi Virgil Veniamin (profesor universitar de Drept Civil), iar de pe plan local s-a angajat avocatul Nicolae Şuţa.
Pe 17 octombrie, am plecat cu trenul cu un grup de 12 studenţi solidari cu vicepreşedintele P.N.Ţ. A fost ultima garnitură care a sosit la Câmpulung, fiindcă a doua zi s-au suspendat toate trenurile în această direcţie şi, mai mult, s-a oprit şi orice circulaţie rutieră de la Titu şi Goleşti în direcţia Câmpulung. Seara, când am ajuns, oraşul era plin de poliţişti şi de agenţi. Ion Mihalache s-a bucurat când ne-a văzut şi a mers personal să ne ducă la găzduire într-o suburbie, la Bughea. A doua zi dimineaţa, s-a pus pază la toate barierele şi s-a interzis venirea ţăranilor în oraş. Noi, fiind anunţaţi, am fost conduşi prin nişte grădini. La locuinţa unde era cazat Ion Mihalache se strigau lozinci împotriva lui şi chiar i se cerea moartea. Pe străzi se scriseseră lozinci acuzatoare de către muncitori aduşi din regiunea petrolieră şi conduşi de Mihai Dorobanţu, un sondor care pe 9 august 1946 îl atacase pe Nicolae Penescu şi-l omorâse pe avocatul Gheorghe Mihai şi pe învăţătorul Tică Popescu chiar în Tribunal. De intrat în Tribunal era aproape imposibil. De abia am reuşit să intrăm împreună cu avocatul Nicolae Şuţa, prefăcându-ne că discutăm o problemă legată de un alt proces, eu şi cu Moiceanu, student la Academia Militară, originar din oraş. Curtea Tribunalului era plină de muncitori şi, când am intrat cu avocatul în sala de judecată, aceasta era plină de alţi muncitori. Cu greu am găsit locuri. Preşedintele a întârziat. Am auzit după aceea că venise de la Bucureşti un „ştab” care vroia să pună ca preşedinte al completului de judecată pe un magistrat care le făcea jocul, dar Aurel Marinescu nu a acceptat, ca preşedinte al Tribunalului, să nu i se dea dreptul de a judeca el însuşi acest proces. În sfârşit, şedinţa a început şi pledoariile celor trei avocaţi au fost la înălţime, argumentând că Ion Mihalache n-a fost voluntar în război. În acest timp, golanii din sală comentau şi făceau să circule manifeste. Preşedintele a anunţat că dacă nu se face linişte se va vedea silit să evacueze sala. Atunci s-a făcut linişte şi s-a continuat procesul. După terminarea pledoariilor, s-a anunţat că pronunţarea va avea loc a doua zi. A luat această hotărâre socotind că scandalagii vor fi plecaţi din oraş când se va pronunţa hotărârea. Ajunşi la locuinţa lui Ion Mihalache, i-am găsit acolo şi pe ceilalţi colegi, care ne-au spus că de la Bucureşti venise Iuliu Maniu, cu Mihai Popovici şi Cornel Coposu, în semn de solidaritate cu Ion Mihalache. Seara am părăsit oraşul şi am aflat că a doua zi procesul a fost câştigat de Ion Mihalache.
La comunicarea verdictului, organizaţia de partid comunistă a făcut o manifestaţie mare scoţând muncitorii de la lucru şi „înfierând” de data aceasta nu pe Ion Mihalache, ci pe preşedintele Tribunalului, cerându-i-se darea afară. De la Bucureşti s-a cerut anularea sentinţei şi ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu a acceptat anularea, l-a dat afară din magistratură pe Aurel Marinescu şi l-a mutat într-un sat din Dobrogea. A reuşit să se înscrie ca avocat în baroul de Muscel, dar n-a putut să profeseze din cauza presiunilor ce se puneau la cale. În această situaţie, a stat ascuns din 1946 până în 1956. S-au luat măsuri şi împotriva soţiei sale, care a fost exclusă din învăţământ, iar fiica lor a fost eliminată din şcoală. Amândouă erau urmărite şi anchetate de Securitate. Aurel Marinescu a murit pe 15.01.1956 de cancer gastric, ascuns în casa unui nepot. Acesta l-a îngropat în grădina din spatele casei. (…) Aşa şi-a sfârşit viaţa un om de excepţie, care şi-a făcut datoria, apărând onoarea magistraţilor români, acceptând martiriul pentru apărarea dreptăţii.” “E.M.”