Încă din şcoala primară, eram trei prieteni aproape nedespărţiţi în cartierul nostru „arondat” Bisericii Sf. Nicolae-Nicuț: Mircea Moldoveanu, Marin Rădulescu şi cu mine.Toţi trei am descoperit împreună „universul” care se întindea dincolo de intersecția străduţelor noastre, Maior Braşoveanu şi Aleea Uleia, cum tot împreună la acea vârstă am început să descoperim pas cu pas, prin lecturi, lumea minunată a lui Jules Verne. Marin, cu trei ani mai mic decât mine şi doar cu unul faţă de Mircea, se ţinea aproape de tot ce „inventam” noi doi, cei „mari”, şi ne călca mereu hotărât pe urme.
La vârsta lecturilor din Jules Verne
După ce ne-am mai mărit puţin, planurile noastre au început să se extindă. Tocmai mă mutasem pe str. Parcul Mirea, la o aruncătură de băţ de vechea locuinţă din Maior Braşoveanu, şi încercam să le dezvălui celorlalţi doi prieteni cum s-ar putea desfăşura nişte „expediţii” pe dealurile care porneau de lângă casa mea direct spre platoul Gruiului. În plus, l-am făcut părtaş pe novicele Marin la încercarea noastră nebunească, a lui Mircea şi a mea, de a „cartografia” dealurile din jur, convinşi că totul se va schimba aici chiar pe parcursul vieţii noastre. Nu ne înşelam!
Care era planul? După ce am fi desenat „harta” dealurilor, a potecilor, a pădurilor şi a altor „obiective” ce porneau dinspre str. Parcul Mirea înspre Grui („obiective” pentru care pusesem la bătaie toate cunoştinţele noastre de gimnazişti!), ar fi trebuit să ascundem „harta” într-o sticlă şi, cu dopul ceruit, să o îngropăm la rădăcina unui stejar ce se înălţa falnic pe vârful dealului din spatele Vilei Golescu. Potrivit modelul lecturilor noastre din cărţile lui Jules Verne, „harta” ar fi fost găsită – ne închipuiam noi! – după câteva sute de ani cu prilejul unor săpături în locul pe care noi îl numeam deja „La stejar”. Deja ne imaginam cum în viitor s-ar fi vorbit cu uimire despre planul nostru, „genialii” cartografi care s-au gândit să arate peste veacuri oamenilor ce se afla înainte aici, în nordul Câmpulungului. Atunci descoperitorul (şi nu numai el!) ar fi avut revelaţia, chiar materială, a felului cum arăta cartierul nostru în deceniul şase al secolului XX!
Cărţile care ne-au făcut oameni
Mircea Moldoveanu era un băiat înalt, subţire, care mai tot timpul liber citea. Discuţiile mele cu el nu puteau fi decât culturale! De altfel, în perioada liceului, dar şi în anii facultăţii, în special în vacanţele de vară, împreună cu Mircea şi Marin, organizam în curtea mea nişte adevărate „sesiuni” de lectură din vechile colecţii de ziare şi reviste ori din almanahurile interbelice ale tatei. Nu neglijam nici publicaţiile contemporane nouă, aşa cum poate sta mărturie chiar o fotografie în care toţi trei, înşiraţi unul lângă altul, aşezaţi boiereşte în şezlonguri, citeam exemplarele revistei de politică externă „Lumea”, la care ai mei erau abonaţi.
Şi Mircea, şi eu, aveam pe la sfârşitul liceului năzuinţe de mici enciclopedişti şi fiecare îşi alcătuise chiar o listă cu cele 100 de cărţi fundamentale ale culturii universale, pe care ar fi trebuit să le parcurgem în anii imediat următori. Un fel de „Cărţile care ne-au făcut oameni”, ca să folosesc „formula” consacrată a lui Dan C. Mihăilescu! Dacă lista lui Mircea era mai apropiată de domeniul ştiinţific, a mea se axa mai mult de cel filologic.
Pe crestele munţilor
În afară de lectură, atât Mircea, cât şi eu, mai eram pasionaţi de cinematografie, muzică şi ascensiunile pe munte. După terminarea facultăţii, în fiecare vară făceam împreună cel puţin o ieşire de câteva zile pe creste. Cu Mircea la drum, din tot ceea ce citise, aveam subiecte de discuţie cât pentru o viaţă întreagă! Cu el am parcurs multe trasee, dintre care unele memorabile prin spectaculozitate: creasta Făgăraşului de la vest spre est (din Valea Oltului până la Bâlea) şi de la est spre vest (de la cabana Sâmbăta spre Valea Oltului) sau drumul de neuitat de la Bran la cabana Mălăieşti, cu urcare apoi la vârful Omul şi coborârea în Sinaia.
Nu au fost de neglijat nici alte trasee pe care le-am cutreierat cu Mircea, cele din Retezat sau din Masivul Iezer-Păpuşa, acestea din urmă mai la îndemână pentru noi, pentru că erau aproape de Câmpulung, „baza” ascensiunilor noastre din timpul vacanţelor de vară. Dincolo de frumuseţea şi sălbăticia acestor locuri, de plăcuta tovărăşie cu Mircea, pe mine munţii mă mai atrăgeau prin ceva particular. În ultimul deceniu al dictaturii comuniste, muntele rămăsese un domeniu aproape neatins de tot ce ne macula viaţa de zi cu zi, şi mai ales de cultul deşănţat al lui Ceauşescu. Acolo sus, pe creste, puteam scăpa, pentru câteva zile măcar, de obsesia că trăiesc dincoace de Cortina de Fier.
Odată, urcând amândoi dinspre râul Dâmboviţa, pe Valea Bădenilor, spre Munţii Leaota, marcajul punct albastru foarte deficitar a devenit din ce în ce mai rar până a dispărut cu totul. L-am căutat mult timp şi nu l-am mai putut găsi. Hotărâsem, cu imens regret, să ne întoarcem pentru că riscam să ne rătăcim în pustietatea muntelui. La un moment dat, undeva în depărtare, unul dintre noi a văzut pe un brad marcajul. Se vedea clar în lumina soarelui de vară. Celălalt a confirmat imediat că îl vede şi el, acolo, într-o poieniţă depărtată. Am pornit amândoi bucuroși spre bradul acela salvator. Când am ajuns sub el, stupoare. Pe brad nu era niciun marcaj! Dar de ce amândoi văzusem acelaşi lucru? Ne-am uitat uluiţi unul spre celălalt şi am privit din nou tulpina copacului. Acolo nu era niciun marcaj! Imposibil! Ce văzusem noi oare?
Ne-am uitat deznădăjduiţi în stânga şi în dreapta. Ne-am așezat şi ne pregăteam să ne întoarcem acasă. Privind însă din locul unde ne aflam, am văzut din nou, foarte departe, un marcaj. Să fie iarăşi o Fata Morgana? Am pornit într-acolo şi, într-adevăr, am dat de semnul mult dorit: punctul albastru. De ce văzusem amândoi, atât de clar, pe acel brad din poieniţă un marcaj care nu exista, a rămas până astăzi o mare taină a muntelui. Ne-am gândit atunci că dacă n-am fi văzut „nevăzutul”, nimic nu ne-ar fi scos din labirintul în care intrasem. Poate că Marele Anonim, cum îl numea Lucian Blaga, ne trimisese un semn…
Mircea, şeful de promoţie
Pe Mircea, prietenul meu de pe „uliţa copilăriei”, îl caracteriza o inteligenţă ieşită din comun. În anii de şcoală a avut mereu nota 10 pe linie şi, evident, a luat numai premiul întâi. Şef de promoţie la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung, absolvent cu 10 la toate probele examenului de bacalaureat, a intrat primul la Facultatea de Chimie a Universităţii Bucureşti în condiţiile unui examen sever, cu mulţi candidaţi pe loc. Acest băiat interiorizat, puţin singuratic, a terminat ca şef de promoţie şi Facultatea de Chimie, în admiraţia profesorilor săi. N-a știut niciodată să fie al doilea cât timp a studiat.
După ce în România industria chimică a intrat în declin la începutul anilor 1990, Mircea a fost nevoit să se reprofileze şi s-a alăturat grupului celor patru tineri care la Bucureşti au înfiinţat Editura All. De altfel, mintea lui strălucită de enciclopedist i-ar fi permis să lucreze în oricare alt domeniu. La Editura All, a tehnoredactat nenumărate volume, a tradus şi a îngrijit splendida colecţie „100 cele mai frumoase muzee/oraşe/minuni ale lumii”, a încheiat contracte de colaborare cu mari autori români şi străini, a mers ca reprezentant al editurii la târgurile naţionale şi internaţionale de carte etc.
În căutarea absolutului
În ultimii lui ani la Editură, Mircea a coordonat departamentul de manuale şi auxiliare şcolare pentru gimnaziu şi liceu, unde pe lângă alte îndatoriri a răspuns de activitatea a zeci şi zeci de autori de manuale. Pleca de acasă dimineaţa şi venea seara târziu. Zi de zi! Corpul lui n-a putut să ţină ritmul cu inteligenţa sa sclipitoare şi, la doar 50 de ani, trupul i-a cedat. La fel cum scrie Blaga în poezia „Daţi-mi un trup voi munţilor”, Mircea a trebuit să se supună fragilităţii trupului său trecător. Mă gândesc însă că, aşa cum scrie Poetul analizându-şi propriul eu, Mircea ar fi trebuit să ceară munţilor, mărilor şi Pământului – așadar unor elemente eterne! -, un alt corp, un trup puternic şi plin de vigoare care ar fi fost pe măsura spiritului său uriaș, însetat de absolut:
„Daţi-mi un trup,/voi munţilor,/mărilor,/daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia/în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,/fii pieptul acestei năprasnice inimi,/
prefă-te-n lăcaşul furtunilor care mă strivesc,/
fii amfora eului meu îndărătnic!”