(continuare din numărul trecut)
+ Despre dragoste
Iubirea vrăjmaşilor
Nicăieri nu se arată mai lămurit faptul că iubirea este de origine divină ca pe crucea Golgotei, şi ea îşi găseşte expresia cea mai înaltă în cuvintele pe care le-a spus Domnul Isus acolo: „Tată iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23-34). Dumnezeu i-a iubit pe oameni, încă de pe când îi erau vrăjmaşi. Aşa fac şi astăzi copiii Săi pentru ca să realizeze în lume minunea aceasta dumnezeiască. Dar cine este vrăjmaşul meu? Suntem înclinaţi să ne căutăm vrăjmaşii în ţinuturi îndepărtate. Socotim vrăjmaş pe un împotrivitor care ne ameninţă cu violenţă şi prigonire şi care vrea să ne nimicească. Dar tot duşmani se cheamă şi oamenii care nu-mi sunt simpatici şi care au alte păreri decât mine. Superiorul care mă exploatează şi-mi face şicane îmi poate deveni duşman; tot aşa colocatarul care mă oboseşte şi-mi limitează libertatea. Pe scurt, vrăjmaşi îmi sunt toţi cei care mă calcă pe nervi. Iubire nu înseamnă să-i suporţi pe vrăjmaşi – tăcând şi răbdând până când aceştia se schimbă. Aici asaltul iubirii este adevăratul fel de a iubi. Un cunoscut scriitor şi revoluţionar rus a zis cândva: „Există o singură putere împotriva căreia, noi, comuniştii, suntem dezarmaţi: aceasta este iubirea creştinilor, dar, din fericire, ei nu ştiu lucrul acesta”. Forţa dragostei se dovedeşte, în modul cel mai eficace, tocmai în asalt. Însă asaltul acesta este cu totul împotriva firii noastre. Ca să fim în stare să ne iubim vrăjmaşii, trebuie să fim eliberaţi de punctele noastre de vedere, de concepţiile proprii, să fim strămutaţi din locul în care ne găsim. După cum Domnul Isus Şi-a părăsit locul de slavă şi bogăţia cerului pentru a lua, în lume, locul vrăjmaşilor Săi, tot aşa şi noi trebuie să fim gata să ne părăsim lumea noastră, lumea părerilor proprii şi a punctelor de vedere proprii. De câte ori îmi părăsesc punctul meu de vedere pentru a privi lucrurile din punctul de vedere al altuia, îmi dau seama că acel individ nu-i chiar aşa de rău şi de josnic cum mi se părea la început, când îl priveam din punctul meu de vedere. Poate că voi observa ce mare nevoie de ajutor are şi cât de însetat de iubire este cel ce mi se părea a fi un puternic vrăjmaş al meu.
Domnul Isus S-a aşezat în locul nostru, S-a identificat cu noi, cel puţin cu păcatul nostru, ca să ne poată înţelege, şi astfel, pe cruce, a putut să-i privească pe vrăjmaşii Săi cu compătimire şi îndurare deplină şi, în loc să ceară ajutor pentru El însuşi, Se roagă pentru ei. Nu S-a uitat la durerile Lui trupeşti şi la chinul morţii, ci a fost îndurerat de păcatul şi de orbirea spirituală a vrăjmaşilor Săi. Domnul Isus n-a suferit datorită autocompătimirii, ci a suferit şi a murit în dureri pentru vrăjmaşii Săi. Domnul Isus a fost singurul Om care n-a suferit pentru Sine însuşi. De aceea, El a putut să sufere totul şi exclusiv pentru alţii. Era într-o asemenea măsură eliberat de Sine însuşi, încât putea să înţeleagă şi să iubească pe oricine, chiar şi pe vrăjmaşii Săi. Mentalitatea aceasta le-a transmis-o ucenicilor, trimiţându-le în inimă Duhul Său, Fiinţa Sa, iubirea Sa.
Cu prilejul unei adunări de evanghelizare, a venit la mine o doamnă tânără şi mi-a istorisit, cu multe lacrimi, necazul ei. Ea trăia ca subchiriaş cu o femeie tare gâlcevitoare. Nu era zi în care să nu se şicaneze, să nu se certe şi să nu se insulte reciproc. Îşi puneau una alteia gunoiul în faţa uşii, îşi scoteau siguranţele electrice şi, ori de câte ori aveau ocazia, spuneau una despre alta lucruri negative. Situaţia ajunsese de nesuportat. Această tânără doamnă încercase de multe ori să se comporte creştineşte, dar întotdeauna dăduse greş din pricina relaţiilor deficitare cu vecina ei. Aici s-a văzut slăbiciunea credinţei sale. De câte ori n-a cerut ea putere Domnului, dar iarăşi a dat greş! De câte ori nu s-a rugat pentru întoarcerea la Dumnezeu a vecinei, dar nu s-a schimbat nimic. De câte ori nu s-a luptat să rămână liniştită şi să rabde, dar fără nici un rezultat. Acum ajunsese la capătul răbdării. La întrebarea mea dacă este gata să primească ajutor, mi-a răspuns îndată: „Da!” Dar când i-am împărtăşit planul meu, a rămas foarte uimită. După multe ezitări, s-a declarat hotărâtă să încerce. La întoarcerea acasă, şi-a cumpărat un ghiveci cu o floare. Dimineaţa, când a auzit primele mişcări ale vecinei în bucătărie, a ieşit din cameră şi s-a oprit în hol. Şi-a luat inima în dinţi şi a sunat. Răspunzându-i-se din interior cu un: „Intră!” spus pe un ton de ceartă, ea a deschis uşa şi, cu vocea întretăiată, a zis: „Bună dimineaţa, doamna X., vreau să vă fac o mică bucurie. Iată aveţi aici o floare. Ştiu că vă plac foarte mult florile”. Vecina n-a mai putut scoate o vorbă. Uimită, surprinsă peste măsură, se uita la subchiriaşa ei, neştiind ce să creadă. După câteva ezitări, zise: „Dar de ce faceţi lucrul acesta?” „Pentru că vreau să vă fac o bucurie”, a răspuns cealaltă. Aceasta a constituit sfârşitul încordării dintre cele două femei. Au plâns amândouă şi au putut apoi să stea de vorbă. Aceasta a marcat începutul unei relaţii de bună vecinătate. Povestea mea demonstrează ceva cu privire la asaltul iubirii. În realitate, doamna care o şicana pe vecina ei avea o mare lipsă lăuntrică şi se simţea părăsită, lăsată pradă singurătăţii. Asaltul iubirii a dat pe faţă lipsa aceasta ascunsă şi, în parte, a şi înlăturat-o. (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3.
Telefon contact: 0745.021.424