+ Despre dragoste
Câteva sfaturi privind dragostea aproapelui
În decursul veacurilor, s-a format o imagine a creştinismului diametral opusă aceleia pe care o intenţionase Domnul Isus. Este socotit creştin omul acela care-şi vede de treabă, ducând un trai modest şi liniştit, fără să se uite în dreapta sau în stânga, şi care caută să se păstreze „neîntinat de lume”. Domnul Isus însă i-a învăţat pe ucenicii Săi şi i-a trimis cu însărcinarea de a birui lumea. Ei n-au aşteptat să fie atacaţi, ci au atacat primii. Ei nu s-au mulţumit să reacţioneze, ci au atacat lumea printr-o mare ofensivă a dragostei lui Dumnezeu. Vorbim deseori despre lupta împotriva păcatului, în loc să vorbim despre lupta dragostei. Trăim prea mult în apărare, în loc să ne deprindem şi să ne perfecţionăm în a dezlănţui asaltul iubirii. Cândva vom fi traşi la răspundere pentru toate posibilităţile de a face bine pe care le-am trecut cu vederea din cauza somnolenţei, a lenei, a egoismului, a timidităţii. „Cine ştie să facă binele şi nu-1 face, săvârşeşte un păcat”. (Iacov 4.17). La judecată, nu vom fi întrebaţi câte păcate am făcut, ci dacă am vizitat pe bolnavi, dacă i-am îmbrăcat pe cei goi şi le-am dat de mâncare celor flămânzi. Trebuie să dăm o altă direcţie vieţii noastre de credinţă. Să renunţăm la lupta de apărare şi la interdicţii şi să începem asaltul iubirii!
Dragostea de fraţi
Mult mai greu decât a exercita iubirea faţă de o „lume rece” este a-i trata cu dragoste pe cei din Adunare, când o asemenea conduită este pusă la probă în chip serios. Mult mai complicat decât a iubi pe cineva de afară este să-l iubeşti pe un frate care te-ai aştepta să fie mai înaintat în ce priveşte creşterea lăuntrică, să aibă mai multă înţelegere şi să fie mai atent. Însă Domnul Isus a lăsat ca singurul semn distinctiv pentru ucenici să fie iubirea unuia faţă de altul. „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 15.35). Datorită convertirilor nedesăvârşite şi a educaţiei greşite ce li s-a dat celor întorşi la Domnul, în Biserici sunt mai mulţi oameni fireşti purtând numele de creştini, decât copii ai lui Dumnezeu răscumpăraţi şi slobozi. Greutăţile sunt cu atât mai mari cu cât tot ce este creştinesc şi spiritual se amestecă, din păcate, cu ce este firesc. Toate acestea se petrec la adăpostul unor pasaje biblice, a unei purtări evlavioase şi sfinte. Creştinii fireşti din Biserici pun mare preţ pe părerile lor, pe adunarea lor, pe cunoştinţele lor. Mulţi creştini capi de familie şi-au lut ca deviză versetul: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24.15), ca apoi să exercite în familie o astfel de tiranie religioasă, încât copiii care sunt trataţi ca nişte robi, nici nu vor să audă de un aşa creştinism. Câtă lipsă de iubire se întâlneşte în multe Biserici creştine! Sunt unii care-i pisează pe ceilalţi până la epuizare cu cunoştinţele lor. Lipsa de iubire se mai arată în rugăciunile lungi care obosesc, plictisesc Adunarea şi o irită până la refuz. Ambiţia aceasta de a se impune se arată în toate domeniile de activitate ale Bisericii.
Ce luptă amarnică se dă adesea pentru drepturi şi pentru primele locuri! Câtă lipsă de iubire se arată prin clevetire, zvonuri şi calomnii! Cât de repede se propagă lungimea de undă negativă când e vorba să anunţe o biruinţă a lui Satan şi cât de încet operează unda pozitivă când trebuie să difuzeze ceva bun! Biserica Domnului Isus nu este numai un detaşament de luptă care să ducă în lume dragostea lui Dumnezeu; ea este şi o şcoală în care se predă şi se învaţă această iubire. Multe lucruri se învaţă chiar din exemple negative. Dar există şi o mulţime de experienţe bune. Le vedem când Domnul ne deschide ochii şi ni-i descoperă pe oamenii iubirii şi ai Duhului Sfânt, care sunt ascunşi; şi adesea nearătoşi. Cel care stă în mijlocul lor este uneori ca o piatră de polizor. El le dă celorlalţi ultimul lustru. Piatra de polizor se cunoaşte prin faptul că ea se învârteşte mereu în jurul axei sale. Cele mai pătrunzătoare avertismente cu privire la vieţuirea laolaltă a creştinilor ne sunt date în 1 loan 3.15: „Cine urăşte pe fratele său este un ucigaş”. Până la o vreme, m-am liniştit cu gândul că nu-i port nici o ură fratelui meu. Într-adevăr, unii nu-mi sunt simpatici, dar eu îi ignor pur şi simplu, şi atunci nu-mi mai vin gânduri rele cu privire la ei. Însă, cercetând lucrurile mai adânc, am descoperit că, în originalul grecesc, cuvântul a urî (în greacă misco) înseamnă, a neglija. Şi atunci m-a apucat o mare frică. Înseamnă că cine îl neglijează pe fratele său este un ucigaş. La început, m-am apărat faţă de înţelesul acesta. Mi-am zis că este prea de tot. Nu pot să mă interesez de toţi. Vor fi mereu unii cu care voi avea relaţii mai strânse şi alţii faţă de care voi fi mai distant, însă cugetând adânc, un lucru mi-a apărut limpede. Există chiar în adunările creştine ici şi colo, câte un caz de disperare.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu. Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3.
Telefon contact: 0745.021.424