Cu ani în urmă, am avut prilejul să-l cunosc bine pe marele profesor Ion-Şerban Ţicăloiu, atât la Câmpulung, în sezonul estival, când se reîntorcea din Germania, cât şi în locuinţa sa din apropierea Münchenului, la Garching, unde a stat din anul 1986, în ultima parte a vieții. Am purtat acolo cu el lungi conversaţii pe cele mai diverse teme, fie în biroul său de lucru, străjuiţi de vechi fotografii de familie şi înconjuraţi de tomuri masive în germană şi franceză, fie în excursiile pe care le-am făcut împreună în Bavaria şi Austria.
Formaţia morală şi intelectuală a lui Ion-Şerban Ţicăloiu a purtat, fără doar şi poate, amprenta mediului familial în care s-a format. Tatăl său, eminentul profesor şi lingvist Ion D. Ţicăloiu, îşi făcuse studiile la Berlin, înainte de Primul Război Mondial. După finalizarea lor, s-a reîntors în România, dar a plecat mai apoi la Hamburg, unde în anul 1924 şi-a luat doctoratul cu o teză de lingvistică romanică. Revenit la Câmpulung, profesorul a lăsat o vie amintire în memoria seriilor de elevi ai săi de la Liceul „Dinicu Golescu“ prin temeinicia pregătirii sale profesionale şi exigenţa sa. Colaborator în perioada interbelică al mai multor reviste din ţară şi străinătate, Ion D. Ţicăloiu va plăti în vremea dictaturii comuniste, cu ani grei de muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră, libertatea opiniilor sale.
Eugenia Lăzărescu, mama, născută la Brăila, venise la Câmpulung în anul 1925, după ce urmase la Bucureşti Liceul „Regina Maria“ şi pensionul particular „Moteanu“, unde limba uzuală era franceza. Femeie de o mare frumuseţe, feminitate şi graţie, Eugenia Lăzărescu a fost o distinsă profesoară de limba franceză la Liceul de Fete din oraşul de adopţie.
Ion-Şerban Ţicăloiu, născut în 1927 în Câmpulung, a avut astfel parte încă din copilărie de o aleasă educaţie din partea părinţilor. Şi-a făcut studiile liceale în oraşul natal şi a urmat apoi cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, unde a obţinut diploma de profesor de limba şi literatura română, fiind astfel un continuator al tradiţiei filologice din familie. Cariera didactică, întinsă pe parcursul a 36 de ani, şi-a desfăşurat-o la diferite şcoli din zona Muscelului, iar în ultima perioadă la Liceul „Dinicu Golescu”, unde a fost pentru un scurt timp şi director.
Înalta ţinută profesională, precum şi exigenţa, le moştenise, în primul rând, de la tatăl său. Dar Ion-Şerban Ţicăloiu nu s-a mulţumit niciodată să fie doar fiul marelui profesor Ion D. Ţicăloiu. Cu tenacitate, a urcat an de an treptele aspre ale disciplinei alese, obţinând gradele didactice şi înscriind-se la doctorat. Aceste realizări profesionale erau însă partea vizibilă a aisbergului. Partea cealaltă, nevăzută pentru cei mai mulţi, se lega de faptul că profesorul, om al adevărului şi al opiniilor ferme, purta în spatele său o mare povară: în optica autorităţilor timpului, el nu era fiul doctorului în filologie romanică Ion D. Ţicăloiu, ci fiul unui fost deţinut politic la Canal. De aici şi consecinţele pentru cariera sa. Ca urmare, în anul 1986 Ion-Şerban Ţicăloiu a emigrat împreună cu întreaga familie (soţia şi cei doi copii) în Germania.
În ceea ce priveşte perioada müncheneză, a doua mare etapă a vieţii sale, ce altceva ar putea-o caracteriza mai bine decât propria mărturisire, pe care profesorul Ţicăloiu mi-o făcea într-o scrisoare datată 2 aprilie 2001:
„Căutarea şi definirea propriei mele personalităţi, cu unele calităţi personale, dar şi cu defectele existente, au fost pentru mine obiective principale ale vieţii mele spirituale. Totdeauna, dar şi în special după stabilirea în Germania, atunci când prin generozitatea soartei şi a statului german am putut avea mult mai multă Libertate (de toate felurile: şi „financiară“ şi spirituală în general, şi intelectual – propriu-zisă etc…). O Libertate [profesorul scrie cuvântul, nu întâmplător, cu majusculă, n. n.] la care năzuisem toată viaţa şi pe care, în sfârşit, acuma după 1986 o găseam. Tot în această perioadă am putut să-mi fac diferitele bilanţuri ale vieţii mele şi în privinţa unor pasiuni, hobby-uri etc. Nu am fost ajutat de nimeni: nici de vreun cerc, cenaclu sau grup spiritual, nici de familia formată, din nefericire, în general din oameni care au alte preocupări, străine de ale mele, nici de părinţii mei, decedaţi înainte de 1986. Căile proprii le-am găsit singur. Şi poate, în această perioadă s-a accentuat cumva sentimentul izolării şi singurătăţii umane iremediabile, pe care de fapt le-am avut întotdeauna…“
Activitatea literară şi ştiinţifică a lui Ion-Şerban Ţicăloiu a stat sub semnul talentului, dar şi altenacităţii care l-au caracterizat. A publicat două cărţi de proză „T 44768 sau Cine râde la urmă râde mai bine” (1997) şi „Un pachet de ţigări «Diplomat». Mici” (1999), un volum de poezie, „Arcaș lui Negru-Vodă” (2010), la care se poate adăuga îngrijirea unui volum conţinând memoriile de tinereţe ale tatălui său, „Văzute… trăite” (1992). În urma unei munci titanice, implicând adunarea materialului, selectarea, dactilografierea şi apoi tipărirea prin cheltuială proprie, începând cu anul 1996 a scos în Germania mai multe numere din revista „Muşcelul Nostru” (serie nouă), subintitulată „magazin de cultură şi informaţie câmpulungeană şi muşceleană“. Nu trebuie uitate, de asemenea, înfiinţarea Fundaţiei Culturale „Ion D. Ţicăloiu“ şi iniţiativele filantropice ale profesorului, care în mai mulţi ani, pe timpul verii, a oferit la Câmpulung diverse premii în bani pentru merite culturale.
„Testamentul“ spiritual al lui Ion-Şerban Ţicăloiu, care tot timpul cât a trăit în diaspora a fost numai cu gândul la Câmpulung, a rămas scris într-un număr al revistei sale „Muşcelul Nostru”, unde profesorul consemnează:
„Mă consider un simplu cronicar al vremii mele. Un Grigore Ureche «vornicul din Ţara de Gios», un Miron Costin, Ion Neculce, Radu Greceanu sau Radu Hrizea Popescu; trăitor în secolele 20 şi 21 după Hristos. Ca năzuinţă a mea cea mai cinstită şi cât mai obiectivă: Adevărul. Adevărul-adevărat, spus cât mai complet şi cât mai pe faţă.“
Deviza de viață a profesorului Ion-Şerban Ţicăloiu – „adevărul-adevărat“ – a fost şi năzuinţa acestei evocări.