După ce am terminat faculatea, m-am întâlnit adesea cu profesorul meu de istorie din liceu, Ion Hurdubeţiu, care se cunoştea bine cu părinţii mei, și ei profesori câmpulungeni. Se crease între noi o relaţie foarte strânsă, mai ales că fostul meu dascăl locuia la Câmpulung foarte aproape de noi, pe strada Spiru Haret, şi îşi făcuse un tabiet ca în timpul verii să vină în curtea noastră, pe strada Parcul Mirea, la numărul 11, ca să stea la umbră, între pomi şi flori. Îi scoteam un şezlong şi, după ce se „instala” în marea de verdeaţă, părea să fie unul dintre cei mai fericiţi oameni din lume. Iar în toate istorisirile sale, pe care mi le împărtășea cu vădită plăcere, respira aerul unui savant, ceea ce și era, de altfel.
În 1928 tânărul Ion Hurdubețiu se înscrisese la Facultatea de Istorie din cadrul Universității din București și după obținerea diplomei de licență cu mențiunea ”Magna cum laude” și absolvirea cursurilor Seminarului Pedagogic din București, în 1934 a fost numit profesor la Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău. În anul următor a venit ca profesor titular la Liceul ”Dinicu Golescu” din Câmpulung, iar în 1941, cu o bursă a Fundației „Alexandru von Humbold” și un ajutor bănesc de 60.000 lei din partea„Așezămintelor de binefacere Ion Stănescu” din Capitală, a plecat la studii în vederea susținerii doctoratului la Universitatea din Breslau (Germania).
În septembrie 1942 Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice din București l-a numit lector de limba română la seminarul de limbi romanice de pe lângă Universitatea din Breslau, la propunerea directorului instituției, profesor dr. Fritz Neubert. Aici, la Breslau,Ion Hurdubețiu și-a obținut doctoratul, pe 7 iunie 1943, cu o teză despre „Problema etnogenezei românilor în istoriografia germană”, publicată în 1944.
S-a întors în țară după sfârșitul războiului, în noiembrie 1945, când și-a reluat activitatea ca profesor de istorie la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung.Pentru că titlul de doctor obținut în Germania nu i-a fost niciodată recunoscutîn România de regimul comunist, istoricul Ion Hurdubețiu a scris o nouă teză de doctorat. Printr-o muncă titanică de câțiva ani, cercetând cărți, periodice și manuscrise din mai multe biblioteci românești și din străinătate, printre care cele din München, Berna, Basel și Zürich,a dezvoltat și aprofundat teza sa despre etnogeneza românilor susținută în urmă cu 30 de ani laBreslau.
Astfel, în 1973 și-a dat un al doilea doctorat, cu același subiect, de această dată în cadrul Universității București, iarnoua teză de doctorat i-a fost publicată într-un volum la Editura Kriterion în 1977. Dintr-un anumit punct de vedere, în raport cu alți iluștri profesori câmpulungeni, și ei cu doctorate în străinătate (vezi Ion Țicăloiu, cu doctorat în filologie romanică la Hamburg sau Florin Niculescu,doctor în psihologie la Geneva, căzut pe Frontul de Est în luptele de la Odessa în 1941), istoricul Ion Hurdubețiu,având un dublu doctorat, a devenitîn felul acestaun „profesor-unicat”.
În ultima parte a vieții,eminentul profesor și-a concentrat cercetările pentru o altă lucrare, „Istoria Suediei”, un volum structurat în douăzeci de capitole, apărut în 1985 la Editura Științifică și Enciclopedică din București. Ecourile acestei cărți au fost atât de puternice, încât a fost invitat în Suedia pentru a ține mai multe conferințe și a primi titlul de „Doctor honoris causa” al Universităţii din Uppsala. În România însă Ion Hurdubețiu, deși a fost invitat să predea în învățământul universitar, prin opoziția autorităților comuniste a fost nevoit să rămână toată viața doar profesor de liceu.
Limba germană, pe care o cunoştea la perfecţie, şi noţiunile de limbă suedeză i-au permislui Ion Hurdubețiu să intre în zone culturale inaccesibile multor istorici și cercetători români. Aşa, de pildă, la sfârşitul anilor ’80, lucram la un studiu prin care încercam să dovedesc faptul că regele suedez Carol al XII-lea nu trecuse în 1714 prin Câmpulung spre Brașov, în drum spre ţara sa (aşa cum susţinuseră N. Iorga, George I. Ionnescu-Gion, Ioan Răuţescu şi alţii), ci pe Valea Oltului. Istoricul Ion Hurdubeţiu mi-a confirmat descoperirea, furnizându-mi informaţii importante dintr-o istorie a Suediei, netradusă în alte limbi, pe care el o consultase la Universitatea din Uppsala.
Încă de când ajunsesem la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung, observasem că, în discuțiile lor particulare, niciunul dintre elevii mai mari decât mine, când venea vorba despre Ion Hurdubeţiu, nu îi spunea pe nume. Toţi îi ziceau „Ştabul”. Am preluat şi noi, bobocii, acest apelativ și l-am transmis mai departe seriilor următoare de elevi care, probabil, au făcut și ele acelaşi lucru. Cognomenul „Ştabul”, despre care profesorul trebuie să fi aflat, conţinea în el, poate inconştient, un simbol: Ion Hurdubeţiu n-a fost şi n-a dorit să fie niciodată şef într-o ierarhie socială, aşa cum arată strict etimologia germană a cuvântului „ştab”, dar a fost „şef” într-o ierarhie a cugetului, un aristocrat al spiritului.