(continuare din numărul trecut)
6.Despre credinţă
Credinţa nu se bazează pe sentimente
Prin mântuirea pe care am aflat-o în Hristos, am fost făcuţi plăcuţi în Cel Preaiubit. Aceasta are valoare numai cât timp eşti biruitor şi nu faci greşeli? Nu, are valoare veşnică. Nu trebuie să căutăm mărturia în noi înşine, ci să credem mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său, şi anume că El a luat orice vină asupra Lui şi că Şi-a dat viaţa pentru noi.
Deci crede mărturia lui Dumnezeu! Ea este mai de preţ decât tot ce simţi tu în tine. Dacă cineva crede în felul acesta, el capătă şi mărturia, dar nu prin sentimente, ci prin credinţă în cuvântul de împăcare pe care-1 primeşte aşa cum este scris (Berger).
Trebuie să învăţăm a declara foarte simplu: „El a făgăduit .şi o va face!” Vă spun astăzi, pentru încurajare, că dacă aţi primit o făgăduinţă a lui Dumnezeu, primirea aceasta valorează cât o împlinire, adică este ca şi cum v-aţi bucura de împlinirea ei. O făgăduinţă te pune în contact direct cu Dumnezeu. Dar trebuie să-L cinsteşti prin încrederea în făgăduinţă şi prin ascultare, iar dacă ai nevoie de o pregătire prealabilă, Dumnezeu ştie asta; şi dacă trebuie vreo clarificare în vreo privinţă, El o va face dacă tu contezi pe El. Încrede-te în făgăduinţă şi spune: „Plinătatea Duhului Sfânt este pentru mine”. Apoi ce urmează? Aţinteşte-ţi privirile spre Dumnezeu şi aşteaptă, căci El va lucra.
Egoismul omoară credinţa
Apostolul Pavel nu aştepta nimic de la el însuşi, nimic de la împrejurări, nimic de la oameni. Atotputernicia Domnului în har îi era de ajuns. Adevărata pietate, în contrast cu evlavia de formă, se alipeşte de Domnul Isus, Care este singurul ei temei şi singurul ei obiect. Dar este imposibil ca cei ce adoptă atitudinea aceasta să evite dispreţul şi ura lumii; ba chiar ar trebui să ne întrebăm adesea, cu umilinţă, dacă mărturia noastră ne expune, în mod obişnuit, la dispreţ şi ură din partea lumii. Moartea şi învierea trebuie să rămână pentru noi un principiu permanent pentru pierderea vieţii noastre fireşti, a sufletului nostru, şi răsărirea Duhului de viaţă. Suntem împiedicaţi să-L urmăm pe Domnul Isus cu dăruire totală, datorită unei iubiri secrete pe undeva, a unei afecţiuni morale aparent inocentă, dar care ne abate paşii de pe drumul drept. Da, afecţiunea umană joacă un mare rol în viaţa noastră; de aceea Crucea trebuie să intre aici pentru a-şi face lucrarea purificatoare.
Ce înseamnă a-ţi pierde sufletul? Nu putem să-i mai împlinim dorinţele cu uşurinţa cu care făceam lucrul acesta altădată; nu mai putem să-i dăm ce ne cere: aceasta e pierderea sufletului. Rămâi prosternat înaintea Dumnezeului celui viu, şi credinţa ta va deveni tare şi îndrăzneaţă. El este Dumnezeul cel viu, Care dă viaţă celor ce se apropie de El. Rămâi în prezenţa Lui! Numai acest gest te va scăpa, în mod sigur, de o inimă rea şi necredincioasă. Dacă recunoaştem că Răscumpărătorul nostru, într-un înţeles mai adânc, este Acela în Care avem viaţa şi mişcarea şi fiinţa, ce siguranţă ne dă aceasta în privinţa vieţii celei noi! Mulţi creştini n-au înţeles raportul care există între înălţarea Domnului Isus la cer, aşezarea Sa la dreapta lui Dumnezeu şi viaţa lor spirituală de fiecare zi. Ei nu contează pe Domnul Isus ca să-L vadă lucrând în ei cu puterea vieţii cereşti şi comunicându-le lor viaţa aceasta. Nu-şi dau seama de chemarea lor cerească şi de toate resursele pe deplin suficiente pe care le oferă Marele Preot al lor ca să poată trăi şi ei, viaţa aceasta aici jos. În consecinţă, ei nu înţeleg posibilitatea de a părăsi lumea în vederea unei vieţi şi a unei umblări cereşti.
Umblarea prin credinţă
Viaţa ta de credinţă de când te-ai întors la Dumnezeu a fost puternică, dar era prea îngustă. Ea se baza pe un mănuchi de raze de soare care, în mod simţit, pătrundeau la tine printr-o deschizătură a experienţei şi care deşi erau jumătate credinţă şi jumătate simţire, îţi aduceau multă căldură şi lumină. Mai târziu, Dumnezeu Şi-a retras binecuvântările Sale simţite ca să te înveţe să umbli prin credinţă. Tu eşti mult mai scump ca odinioară când experimentai primele tale bucurii şi făceai mărturisirea puternică a credinţei tale. Este în firea credinţei ca ea să fie încercată. Această încercare a credinţei nu stă în aceea că-mi vine greu să-L cred pe Dumnezeu pe cuvânt, ci în faptul că trebuie ca Fiinţa Domnului Isus să se înrădăcineze tot mai mult în fiinţa mea.
Uneori trebuie să trecem printr-o izolare sau printr-o părăsire de nedescris, până când ni se întăreşte credinţa. Să nu confundăm încercarea credinţei cu şcoala obişnuită a vieţii! Multe lucruri pe care noi le numim încercări ale credinţei sunt doar urmări inevitabile ale unor fapte ale noastre. După Biblie, credinţa este o încredere în Dumnezeu, în ciuda a tot ce pare a-L contrazice. Facă Dumnezeu ce va voi, eu îi rămân credincios! Cu toate că m-a lovit, eu mă încred în El (Iov.13.15). Aceasta este cea mai înaltă manifestare a credinţei din toată Biblia. (continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”, de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3.
Telefon contact: 0745.021.424