18.1 C
Campulung Muscel
22/07/2024

ADEVĂRUL CREŞTIN

(continuare din numărul trecut)

6.Despre credinţă
Stăruinţa în credinţă
Autenticitatea credinţei noastre se arată prin stăruinţa. Să avem grijă, în primul rând, ca această credinţă în prezenţa Duhului Sfânt în inimile noastre să nu ne îndrepte privirea spre noi, ci spre Domnul. Rămâi prosternat înaintea Dumnezeului celui viu, şi credinţa ta va deveni tare şi îndrăzneaţă. El este Dumnezeul cel viu, Care dă viaţă celor ce se apropie de El. Rămâi în prezenţa Lui! Numai în felul acesta, dar numai aşa vei scăpa de o inimă rea şi necredincioasă. Autenticitatea credinţei noastre se va arăta în stăruinţă. Dacă încredinţăm în mâna lui Dumnezeu toată viaţa noastră, pentru ca aceasta să devină un necurmat act de credinţă, o laudă şi o mulţumire continuă, dacă stăruim în a privi în sus, aşteptând şi primind ceea ce ne dă Dumnezeu şi împlineşte în Hristos, viaţa în Locul preasfânt va deveni viaţa noastră. Vom stărui mai întâi, cu tot zelul, să ne apropiem de Dumnezeu şi ne vom aştepta ca El să ne facă, într-adevăr, să intrăm dincolo de perdea.
De ce ne este greu să credem?
Pentru că, în loc să privim la Domnul, privim la noi şi la greutăţile noastre. Cuvântul lui Dumnezeu îmi dă dreptul să ştiu şi să declar că eu am murit împreună cu Hristos. Eu realizez necurmat că Domnul este lângă mine. Ce a făcut Dumnezeu în cer prin Hristos este o garanţie pentru ce va face în inima mea. Dacă eu cred lucrul acesta, atunci voia Lui este făcută în mine pe pământ tot aşa cum este făcută în cer, pentru că tot El o împlineşte. Şi atunci în inima mea – tot aşa cum se petrec lucrurile şi în cer – nu va înceta să răsune lauda. Ca Mijlocitor al Noului Legământ, Domnul Isus pune legea Sa în inima mea, ca să pot face voia Sa pe pământ, aşa cum e făcută în cer. În vederea acestui scop trăieşte El în cer, astfel că unica probă a reuşitei lucrării Sale este împlinirea de către credincioşi a voii lui Dumnezeu. Fără aceasta, toată lucrarea Sa şi a noastră ar fi zadarnice. Este sfânta Sa voie de a trăi în noi şi de a realiza în noi ceea ce era El pe pământ.
„Doamne, Dumnezeule sfinte, Te rog smereşte-mă! Tu ştii că eu nu am nici o smerenie pe care să Ţi-o pot aduce. Mă ascund în slăvitul meu Mântuitor, Care, luând chip de rob, Ş-a smerit până la moarte de cruce. în El, în duhul Lui şi în chipul Lui, aş vrea să trăiesc înaintea Ta! Lucrează Tu aceasta în mine şi, dacă am murit în El faţă de mine însumi, şi dacă crucea Lui m-a adus în stare de nimicnicie, atunci prin sfânta Sa locuire în mine, învie-mă şi înviorează-mă!”
Câteva reguli pentru a-ţi întări credinţa
Priveşte lumea invizibilă ca o împărăţie a adevărului şi a puterii divine, care caută să pună stăpânire pe tine, pentru fericirea ta. Socoteşte credinţa care sălăşluieşte în tine, oricât de slabă ar fi ea, ca o dovadă că această lume invizibilă lucrează în tine şi ca o garanţie pentru o revelaţie mai completă. Socoteşte tot ce spune Sfânta Scriptură, în privinţa aceasta, ca un stâlp indicator, destinat să trezească în tine dorinţa de a intra în deplina posesie a bunurilor făgăduite şi a-ţi arăta drumul pe care trebuie să-l urmezi pentru a ajunge acolo. Păstrează-ţi inima deschisă, despărţită cu sfinţenie de lume. Meditează, adoră, aşteaptă, şi lumea invizibilă îţi va deveni mai reală şi mai apropiată decât lumea vizibilă. Trebuie să existe o identitate de natură, între lucrul care trebuie dovedit şi cel care trebuie să servească drept dovadă. La fel este cu lumea spirituală a credinţei.
Călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi perseverenţă, moştenesc făgăduinţele. Credinţa primeşte darul şi mulţumeşte; perseverenţa aşteaptă deplina bucurie. Astfel credinţa aşteaptă să moştenească făgăduinţele, şi făgăduinţa devine realitate, experienţă trăită. Să aşteptăm ca Duhul Sfânt să transforme făgăduinţele lui Dumnezeu în nişte realităţi vii, şi Marele nostru Preot va avea grijă să moştenim făgăduinţele. Dumnezeu nu ne cere decât să primim plinătatea mântuirii Sale cu toată inima. Pe pământ ca şi în cer. Cu cât vom contempla mai mult plinătatea harului lui Hristos, cu atât mai mult ne va creşte în inimă plinătatea credinţei. „Eu sunt Domnul, Care vă sfinţeşte” (Osea 14. 5). Singurul temei şi teren pe care putem să punem piciorul cu tărie este lucrarea lui Hristos, credincioşia Păstorului mare şi puternic, făgăduinţele Tatălui nostru şi asistenţa Duhului Sfânt care ne sunt asigurate. Dar temeiul sau terenul acesta este ascuns ochilor noştri, şi pentru cine calcă pe el este ca şi cum ar pune piciorul în gol. Aceasta este credinţa. Credinţa nu dă socoteală de ea însăşi şi nu se ocupă cu ea însăşi. Ea are de-a face numai cu natura şi cu fiinţa subiectului spre care e îndreptată. În momentul în care credinciosul priveşte la el însuşi şi la credinţa lui, chiar prin aceasta a încetat să creadă. Să nu-ţi încătuşeze privirea nimic din tine însuţi, nici bine nici rău! Să credem într-o viaţă care nu ştie ce este uscăciunea, care este totdeauna verde şi aduce roadă din plin.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”,
de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!