E mare lucru să stai înaintea Domnului. Singurătatea, pe care unii oameni n-o pot suporta, fiindcă le dă pe faţă sărăcia lăuntrică, este pentru sfinţi un palat de cedru, pentru că împăratului, în frumuseţea Sa, îi place să Se plimbe prin sălile acestui palat. „Linişte sfântă! Tu eşti poarta/ Prin care ţâşnesc afară adâncimile inimii./ Te salut ca pe un copil al cerului,/ îngheţ pentru gură, dar rouă pentru suflet.”
Spurgeon, vorbind odată despre rugăciune, spunea următoarele: „Nu ştiu cum am putea să ne îndemnăm mai convingător unii pe alţii în punctul acesta. Nu există nici o expresie destul de tare, prin care noi, slujitorii Cuvântului, am putea fi îndemnaţi să ne rugăm.”
Pentru noi şi fraţii noştri, spun despre singurătate că este ca o oglindă în care vedem lumea şi lăuntrul nostru în adevărata lor înfăţişare. „Singurătatea este pentru sufletul care o caută un nesecat izvor de bucurie. Un astfel de suflet va înflori precum crinul în curăţie şi nevinovăţie şi va produce roadele Duhului.”
Ieronim scrie despre viaţa în singurătate prietenului său Eleodor: „O, singurătate! Ce frumos înfloresc în tine florile lui Hristos! În tine se găsesc pietrele preţioase din care va fi clădită cetatea Marelui împărat, după indicaţiile din Apocalipsă. În tine se dezvoltă umblarea sfântă cu Dumnezeu.”
Preţuirea aceasta înaltă a sfintei singurătăţi a făcut ca odinioară, în epoca primilor creştini, să se constate că nu există altă nevoie mai mare decât rugăciunea şi liniştea. Am zis nevoie, dar mai degrabă aş vrea să vorbesc despre valoarea de nepreţuit a rugăciunii şi singurătăţii, despre dulceaţa minunată şi despre fericirea dumnezeiască ce se revarsă peste sufletul care trăieşte într-o atmosferă de rugăciune.
John Fox a spus: „Timpul pe care-1 petrecem în rugăciune cu Dumnezeu este cel mai plăcut şi mai bine întrebuinţat. De aceea, dacă-ţi iubeşti viaţa, să-ţi placă rugăciunea!” Evlaviosul Herwey, pe patul său de suferinţă zicea: „Dacă Dumnezeu mă va mai ţine în viaţă, am să citesc mai puţin şi am să mă rog mai mult.”
John Cooke scrie: „Un pastor, aflat pe patul de moarte, a strigat înainte de a-şi da sufletul: „Ah, de ce nu m-am rugat mai mult?”” Un gând pe care trebuie să ni-1 însuşim cu toţii! Trebuie să avem ceasuri anumite de rugăciune pe care e bine să le respectăm cu regularitate; dar, un duh de rugăciune este şi mai bun decât obiceiul de a ne ruga, iar a ne ruga neîncetat este mai bine decât a ne ruga la anumite intervale de timp.
Mulţi predicatori au dat faliment în slujba lor şi au devenit nefolositori pentru împărăţia lui Dumnezeu, deoarece din cauza multelor ocupaţii şi a grijilor vieţii, au uitat de rugăciune şi de singurătate. În linişte ne întâlnim cu Dumnezeu, în despărţirea de lume, simţim prezenţa Lui. Aşa a fost întotdeauna, aşa e şi azi. Ioan şi-a scris Apocalipsa în linişte, departe de lume. Aici a fost el în Duhul şi a văzut pe Domnul. Ce a scris el acolo, în urmă cu multe sute de ani, a fost păstrat, în deplin acord, de toată creştinătatea. Cei mai de seamă martori ai adevărului şi-au primit în singurătate binecuvântările care s-au revărsat apoi asupra lumii, înviorând-o.
Copil al lui Dumnezeu, dacă trăieşti în prezenţa simţită a lui Dumnezeu, vei avea şi puterea care biruie lumea şi îi înnoieşte pe oameni. Ce lucru serios şi important! Caută singurătatea şi trăieşte acolo ascuns cu Dumnezeu, până când viaţa ta lăuntrică se însănătoşeşte şi tu ajungi o pricină de laudă a harului Său. Mântuitorul le-a spus ucenicilor: „Veniţi singuri la o parte într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin.” (Marcu 6.31). Ce frumos le spune Domnul, celor ce lucrau împreună cu El: „Odihniţi-vă puţin.” Ei tocmai veniseră dintr-o lucrare de evanghelizare şi-I povestiseră tot ce au făcut şi ce învăţături au dat. Avuseseră biruinţe deosebite şi făcuseră spărturi mari în împărăţia lui Satan. Dar munca oboseşte şi lucrătorii se murdăresc de praful pământului. De aceea ei trebuie să caute un loc singuratic şi să se odihnească.
Ceea ce era adevărat cu privire la apostoli este adevărat într-o măsură cu mult mai mare în ce ne priveşte pe noi. Dacă vrem să nu ne prăbuşim sub apăsarea slujirii noastre, atunci trebuie să dăm ascultare Cuvântului Domnului: „Veniţi singuri ia o parte într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin.” Odihna într-un loc pustiu este de cea mai mare importanţă. Nu ne putem odihni în câmpul de lucru. De aceea trebuie să plecăm de acolo şi să căutăm un loc retras.
(continuare în numărul viitor)
Publicat din cartea „Religie sau credinţă?”,
de Nicolae Tonoiu.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3. Telefon contact: 0745.021.424