În fiecare an, după căderea regimului comunist, la 1 decembrie, românii îşi sărbătoresc Ziua Naţională. În data de 1 decembrie 1918, la încheierea Primului Război Mondial, românii din Transilvania – reprezentând majoritatea absolută a populaţiei din această provincie – au decis unirea cu România, desăvârşind, astfel, Marea Unire. Mai devreme, la 27 martie, respectiv 15 noiembrie 1918, Adunările Naţionale din Basarabia şi Bucovina – provincii româneşti atât din punct de vedere etnic, cât şi istoric – deciseseră, de asemenea, unirea cu România. Anterior, la 11 februarie, Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, proclamase principiul autodeterminării popoarelor: „Aspiraţiile naţionale trebuie respectate; de acum înainte, oamenii nu mai pot fi dominaţi şi guvernaţi decât cu consimţământul lor”.
17 milioane de oameni – militari şi civili – şi-au pierdut viaţa în Primul Război Mondial, între 28 iulie 1914 şi 11 noiembrie 1918. Deşi România îşi declarase iniţial neutralitatea, în primăvara anului 1916 Franţa şi Marea Britanie au solicitat insistent Bucureştiului intrarea în război, pentru a reduce presiunea uriaşă exercitată de Germania pe frontul de Vest.
Bazându-se pe promisiunile Puterilor Aliate că vor lansa o ofensivă în Grecia, România a intervenit în Primul Război Mondial şi, în august 1916, armata română a pătruns în Transilvania, unde soldaţii săi au fost primiţi ca eliberatori. Confruntaţi cu înaintarea rapidă a trupelor române, Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei le-a spus colaboratorilor: „Războiul este pierdut”, iar Feldmareşalul Von Hindenburg nota: „Este cert că, niciodată până acum, o ţară relativ mică, precum România, nu a avut un rol atât de important şi, într-adevăr, atât de decisiv în istoria lumii, într-un moment atât de favorabil pentru ea. Judecând după situaţia militară, este de aşteptat ca România să avanseze unde doreşte, pentru a decide soarta războiului mondial …”
Dar Aliaţii nu au lansat ofensiva promisă în Grecia, iar Înaltul Comandament German a suspendat toate celelalte iniţiative militare pe fronturile din Vest şi Est, pentru a-şi concentra eforturile împotriva României. În acelaşi timp, armatele bulgare şi turce s-au alăturat forţelor germane, iar România s-a văzut atacată simultan din trei părţi. În faţa acestei situaţii, Guvernul Român a fost obligat să se retragă din Bucureşti la Iaşi, în Moldova.
În scopul împiedicării avansării inamicului prin Culoarul Rucăr – Bran şi protejării retragerii, o rezistenţă acerbă fost organizată pe vârfurile Munţilor Carpaţi, în apropierea oraşului meu natal, Câmpulung Muşcel. Pentru a face trecătoarea impenetrabilă, Înaltul Comandament Român a încredinţat apărarea Regimentului 70 Infanterie din Câmpulung, format din soldaţi ale căror familii locuiau în satele aflate chiar în spatele liniei frontului. Decizia s-a dovedit inspirată, deoarece Regimentul 70 a reuşit să oprească Corpul Alpin German, cu toate ca acesta din urmă era mai numeros şi mai bine echipat decât trupele române. Mărturie peste timp a încleştărilor dramatice care s-au consumat pe crestele Bucegilor în toamna anului 1916 – o adevărată bătălie de la Termopile în variantă românească – sunt rămăşiţele celor peste 2.300 de militari care se odihnesc pentru eternitate în Mausoleul de pe Muntele Mateiaş.
În iulie 1917, armata română, retrasă în Moldova, a trecut la ofensivă, spărgând frontul austro-ungar în bătălia de la Mărăşti. Generalul german Von Mackensen a lansat imediat un contra-atac la Mărăşeşti, anunţându-şi superiorii: „Domnilor, peste două săptămâni ne vedem la Iaşi!”. Concomitent, armata austro-ungară a atacat pe Valea Oituzului. Ambele ofensive au fost, însă, respinse de către români care, în unele momente, au luptat la baionetă.
Pe frontul de Est, 800.000 de soldaţi şi ofiţeri români au participat la conflagraţia mondială de partea Antantei. Peste 335.000 dintre ei au dat jertfa supremă pentru Neam şi Ţară, ceea ce reprezintă 6% din totalul deceselor militare în Primul Război Mondial. Marea Unire şi România modernă au fost clădite pe osemintele lor.
Marea Unire din 1918 a împlinit idealul naţional multi-secular de a-i aduce pe toţi românii din jurul Munţilor Carpaţi într-un stat unitar. Prima unire a celor trei mari principate româneşti – Ţara Românească, Transilvania şi Moldova – a fost înfăptuită în anul 1600, de către Mihai Viteazul. Deşi de scurtă durată, Voievodul Mihai fiind asasinat pe Câmpia Turzii, la 9 august 1601, ea a rămas în mintea românilor ca ţel naţional pentru generaţiile următoare. Un pas important în concretizarea acestui deziderat s-a consumat la 24 ianuarie 1859, când Ţara Românească şi Moldova s-au unit într-un singur stat, Principatele Unite Române, care, în 1866, a luat numele de România.
După înfăptuirea Marii Uniri, România a devenit unul dintre cei mai importanţi actori din Europa Centrală şi de Est, o ţară definită prin diversitate, multiculturalism şi valori democratice, cu elite educate la Londra, Paris şi Berlin, o putere regională cu monedă naţională convertibilă şi garantată integral cu depozite de aur. Dacă nu ar fi trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial şi cei 42 de ani de comunism, astăzi România ar fi avut, probabil, un nivel de dezvoltare comparabil cu cel al SUA, Marii Britanii, Franţei sau Germaniei.
În cei peste o sută de ani care au trecut de la momentele istorice din 1918, România a cunoscut democraţie, dictatură şi din nou democraţie, a avut diferite forme de guvernare şi niveluri diferite de dezvoltare socio-economică. Astăzi, este al şaselea stat ca mărime şi populaţie din Uniunea Europeană, membru al NATO, o poartă a Europei către Marea Neagră şi furnizor de securitate în regiune. Cu o economie vibrantă şi un remarcabil potenţial uman, România este, totodată, tărâmul unor comori naturale de nepreţuit, un paradis al arhitecturii clasice şi leagănul unor tradiţii fabuloase. Multe mai sunt încă de făcut, dar, de-a lungul tuturor acestor transformări, ceva a rămas întotdeauna de neclintit: dragostea românilor pentru ţara lor.
În evoluţia fiecărei naţiuni există „momente astrale” care marchează schimbări fundamentale, împliniri, disperare sau triumf. Unirea de la 1600 a fost un moment de glorie, urmat de un eşec dureros. Marea Unire de la 1 decembrie 1918 reprezintă triumful.
Primele pagini din Cartea Istoriei Românilor au fost scrise în piatră, în urmă cu 1900 de ani, pe Columna lui Traian, la Roma, care comemorează Războaiele Dacice. De atunci încoace, românii au rămas fără întrerupere în acelaşi spaţiu geografic, „Cu sabia în mână, de straja la toate zările. Şi iată, suntem tot acasă!”, aşa cum spunea marele istoric Nicolae Iorga, de la a cărui tragica dispariţie s-au împlinit, la 27 noiembrie 2020, 80 de ani.
Istoria nu face niciodată paşi înapoi, însă moştenirea sa poate servi ca inspiraţie pentru modelarea viitorului.
Dr. Ion I. Jinga
New York, 1 Decembrie 2020
Notă: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziţia oficială a autorului.