„Minunea blondă” a existat şi în atletismul românesc, nu numai în fotbal (Ilie Balaci), Maricica Puică fiind cea care a fost supranumită astfel, datorită rezultatelor pe care le-a avut în cei aproximativ 24 de ani de carieră sportivă. Cu toate că a început atletismul relativ târziu, la vârsta de 16 ani, Maricica Puică a avut o ambiţie de invidiat şi a reuşit, pas cu pas, după antrenamente epuizante, să urce pe cele mai înalte culmi ale performanţei, momentul ei de glorie fiind, fără îndoială, Olimpiada din 1984, de la Los Angeles, când a cucerit medalia de aur, în proba de 3.000 de metri, şi bronzul în finala la 1.500 de metri. Cele 25 de medalii de aur, 21 de argint şi una de bronz obţinute la Campionatele Naţionale, Campionatele Balcanice, Jocurile Mondiale Universitare, Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale (de cros) şi La Cupa Europei o recomandă ca pe o atletă de excepţie. A avut 55 de selecţii în echipa naţională, a fost convocată de trei ori în selecţionata Europei la Cupa Mondială, iar în cei aproape 24 de ani de activitate competiţională a parcurs, conform „Enciclopediei educaţiei fizice şi sportului din România”, circa 100.000 de kilometri. Născută pe 29 iulie 1950 la Iaşi, Maricica Puică a decis să se retragă în vecinătatea Câmpulungului, la Valea Mare Pravăţ, pe o fostă proprietate a familiei soţului, Ion „Nelu” Puică, cel care i-a fost şi antrenor încă de la începutul carierei. Acolo am găsit-o, într-o zi frumoasă de august, 2020, înconjurată de pisicile şi căţeii săi, la care ţine foarte mult. Dialogul s-a înfiripat în mod firesc, Maricica Puică fiind şi o excelentă povestitoare, care-ţi captează instantaneu atenţia.
Descoperită de Ion Puică la un concurs de cros, la Iaşi
Fosta campioană olimpică de la Los Angeles a început să practice atletismul destul de târziu, la vârsta de 16 ani, după ce a fost descoperită la un cros pentru elevi, organizat la Iaşi, de Ion Puică, cel care ulterior avea să-i devină antrenor şi soţ. „ În 1966 am mers la un cros organizat de „Ziua mamei”, cum era atunci, pe 8 martie, unde am fost selectată de profesorul Ion Puică. Aveem 16 ani, destul de târziu am început, dar noi făceam la şcoală foarte mult sport, plus că acolo, la noi pe stradă, eram foarte mulţi copii, peste 20, care ne jucam de-a prinselea, de-a ascunselea, făceam tot felul de concursuri şi era fain, că drumul nu era făcut, era pământ, era foarte moale, şi de aici a plecat dragostea mea pentru sport. După ce m-a văzut, profesorul Puică mi-a zis dacă vreau să încep să fac atletism, iar eu i-am zis că trebuie să ajung acasă, să vorbesc că ai mei. Ei nu prea erau de acord pentru că noi nu aveam timp să mergem, trebuia să muncim. Eram o familie obişnuită şi am fost la părinţi 13 fraţi, fiecare cu un talent: eu la atletism, o soră la handbal, una la balet, alta la gimnastică, fraţii mei făceau box şi scrimă etc., toţi eram buni la sport. Revenind la concursul de cros, nu am alergat la echipa de junioare pentru că a întârziat sora mea mai mică, trebuia să-mi aducă tenişii. Aşa că am pierdut startul la junioare şi am intrat la senioare, reuşind să vin pe locul patru pe judeţ. Atunci profesorul Puică a văzut că am talent şi mi-a făcut propunearea. Am vorbit cu ai mei, mama nu prea voia, iar pe tata, în final, l-am convins, şi mi-a zis că e-n regulă dacă merge treaba. Bineînţeles că pe parcurs s-a întors şi nu m-a mai lăsat. Mergeam la antrenamente pe ascuns tot timpul, erau probleme în casă, dar într-un final uşor, uşor am scăpat. Am intrat la Liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi şi acolo nu mai aveau ce să facă pentru că trebuia să merg aproape zilnic. Aveam ore şi de trei ori pe săptămână mergeam la antrenamente. Aveam şi o oră specială în cadrul şcolii şi nu au mai avut ce să mai zică”, îşi aminteşte Maricica Puică despre debutul său în atletism.
Balcaniada de la Istanbul, din 1968, primul concurs internaţional
Profesorul Ion Puică a înfiinţat, în 1959, la Iaşi, o secţie sportivă care funcţiona pe lângă Liceul „Mihai Eminescu. Acolo a început Maricica Puică primele antrenamente, a trecut apoi, pentru o scurtă perioadă, la CSM Iaşi după care, în 1969, şi-a urmat antrenorul şi s-a mutat la Bucureşti, la Clubul Olimpia. Tot în capitală termină şi liceul, iar în 1970 se căsătoreşte cu cel care a descoperit-o, fiindu-i alături până în clipa în care acesta a trecut în nefiinţă. În 1968, după doi ani de pregătire asiduă, reuşeşeşte să obţină primele sale rezultate notabile: locul I cu echipa şi locul IV la individual, la Balcaniada de la Istanbul. „După ce a terminat facultatea, profesorul Puică a venit la Iaşi, pentru că aşa era atunci, te trimitea prin ţară să faci anii de stagiatură, iar dacă plecai din Bucureşti după 10 ani te întorceai obligatoriu, fiindcă altfel pierdeai buletinul. Aşa că, fiind forţat de împrejurări, a trebuit să plece din Iaşi, că trecuseră cei 10 ani. La un moment dat, profesorul mi-a zis că o să merg şi eu la Bucureşt. A reuşit să-i convingă pe părinţii mei şi am plecat. La Iaşi, Ion Puică a înfiinţat primul liceu sportiv din ţară, la Liceul „Mihai Eminescu”. Înainte de asta, în 1968, după doi ani de la începuturile mele, am fost selectată în echipa naţională de cros şi primul meu concurs a fost în martie, cu echipa de junioare. Vă daţi seama că eram speriată de bombe! Eu nu văzusem gara noastră de la Iaşi şi am văzut Bucureştiul şi Istanbulul, că acolo a fost concursul! Ca să nu mai zic că am luat contact cu avionul pentru prima dată. Primul iad în viaţa mea, a fost groaznic în acel avion, mi-a fost tare frică! La concurs însă am venit cu echipa pe locul I şi m-am clasat a patra la individual. De aici a început pregătirea mea la lotul naţional. Eu, ca începătoare, aveam rezultate bune şi mă băteam de la egal la egal cu cele mai vechi. Erau mai multe la început, dar apoi au început bătăliile, să zic aşa, cu Elisabeta Baciu, Ileana Silai, Mioara Lincă, Cornelia Holub, Mariana Suman, Neagu, erau foarte bune, deja consacrate, vorbesc la junioare, şi mă băteam cu ele cot la cot. Eram o echipă foarte bună! Înainte de a termina liceul, am plecat la Bucureşti cu Puică, la clubul Olimpia (1969) şi am făcut ultima clasă de liceu acolo, iar în 1970 m-am căsătorit cu profesorul Puică. De aici a început marea dragoste, şi în performanţă, şi în familie”, povesteşte cu emoţie Maricica Puică.
La Montreal, sportivii români au fost văzuţi ca ultimii oameni!
Aşa a început „minunea blondă” din atletismul românesc drumul spre înalta performanţă. S-a specializat în probele de semifond şi semifond, iar primul rezultat notabil pe plan naţional l-a obţinut în 1978, la Campionatele Mondiale de Cross Country de la Glasgow, unde a câştigat cu echipa medalia de aur şi pe cea de bronz la individual. În 1976, la Olimpiada de la Montreal, s-a clasat pe locul 16 (n-a prins finala), în proba de 1.500 de metri, iar peste patru ani, la Moscova, a sosit pe locul şapte, în aceeaşi probă. Tot în această perioadă a câştigat numeroase concursuri naţionale, iar în 1979 a absolvit şcoala de antrenori. „La Montreal, nu m-am calificat în finală că am fost singură, fără Puică, şi am fost condusă foarte prost în cursă, de pe margine, de un alt antrenor, „prieten”. Eu cred că a avut interesul să nu mă calific, că aşa suntem noi românii! A fost groaznic să stau două săptămâni acolo fără soţul meu. În plus, am avut parte de condiţii inumane! Eram nouă fete în cameră, cu o singură toaletă, un singur duş. Se certau între ele…Una se trezea la prânz, că era la sărituri, alta mai de dimineaţă…Eu trebuia să mă trezesc la 7, să ies la înviorare. Dormeam în şortul în care alergam, în maieu, puneam adidaşii lângă pat. Canadienii trebuia să ne asigure condiţiile, dar era nevoie de implicarea oficialilor noştri. Numai noi am stat ca animalele, eram văzuţi ca ultimii oameni! La Moscova, au vrut să scape de mine rusoaicele, eram cea mai periculoasă. M-au băgat în calificări, m-au într-o serie cu patru rusoaice şi abia m-am calificat. M-au împins tot timpul, m-au închis toată cursa, se vedea că pe mine mă urmăreau pentru că numai pe mine m-au frecat toată cursa, să nu mă calific. În finală am ieşit pe locul şapte.”, ne-a mărturisit multipla campioană.
„O jumătate de zi dacă mai aveam odihnă câştigam şi la 1.500 de metri!”
Au mai trecut patru ani şi la Jocurile Olimpice de la Los Angeles Maricia Puică, ajunsă la vârsta de 34 de ani, a câştigat nu una, ci două medalii: una de aur, la 3.000 de metri, şi una de bronz, la 1.500 de metri (a fost devansată de coechipiera sa Doina Melinte şi italianca Gabriella Dorio, care şi-a adjudecat aurul olimpic). La 3.000 de metri, Puică le-a devansat pe britanica Wendy Smith şi pe canadianca Lynn Williams, după ce favorita publicului, americanca Mary Decker-Slaney, a avut parte de un accident şi căzut în afara pistei de alergare. În SUA a ajuns împreună cu antrenorul şi soţul ei, Ion Puică, în ciuda piedicilor puse de Nicolae Mărăşescu. „Nu mai credea nimeni că voi ajunge la Jocurile Olimpice din 1984, pentru că în 1983 am făcut o smulgere de ligamente. Eram în Poiana Braşov şi-am jucat baschet în sală, unde pusese luptătorii saltelele. Când am făcut o stânga-mprejur, am băgat piciorul între saltele, iar când am încercat să revin mi s-au smuls ligamentele de la laba piciorului stâng. Nimeni nu mai credea că la 33 de ani pot să mă recuperez! Am făcut pauză trei luni, dar nu chiar de tot. Bineînţeles că nu puteam să pun piciorul pe pământ, iar nenorocirea mare a fost că doctoriţa aia a noastră a zis că am o mică entorsă şi am stat două zile. Mi-am pus faşă şi a treia zi eram în Poiana Brașov, m-am dus să fac alergare pe stadion. Era piciorul negru, cât pepenele şi după 11 zile, cât m-am chinuit, am plecat la Bucureşti. Când au văzut de la federaţie ce am au vrut s-o dea pe doctoriţă afară, însă faptul era consumat. Trei luni am făcut pauză, după care am început uşor, mi-am revenit şi în primăvara lui 1984 am alergat în primul meu concurs după un an de zile aproape, la cros. Am câştigat Campionatele Naţionale, am câştigat Campionatul Balcanic de cros, mai departe, am câştigat Campionatele Mondialele de cros de la New York, nimeni nu mai credea! În ’83, când eu eram accidentată, au fost mondialele de pistă în Olanda şi m-au luat că le-au fost milă de mine. Am mers şi la 1500 de metri, şi la 3000 de metri şi le-am bătut pe rusoaice de le-au sunat apa în cap. Am ajuns la Los Angeles şi au am fost singura care a mers în două probe. Puică a fost cel care a pregătit totul, a urmărit toate cursele, toţi timpii, toate câştigătoarele până la finală, era informat despre absolut tot ce se întâmpla. La noi tot timpul era tactică. La 3.000 de metri mie mi-au băgat cel mai prost culoar, ca să mă închidă, dar au am plecat ca la suta de metri, se vede ce tare am plecat, ca să-mi iau locul. Programul la concurs tot aşa l-au făcut, numai pentru adversarele mele, ca să le fie lor bine, dar Dumnezeu nu le-a ajutat, oricum. Eu dacă eram în locului lui Mary Decker mă ridicam de acolo, şi moartă dacă eram tot mă ridicam şi mergeam mai departe. Se vede clar că a vrut să depăşească pe stânga, cu toate că nu ai voie, dar sigur a vrut să o descalifice pe aia de care s-a împiedicat şi a fost scandal. Ea este vinovată, a vrut să iasă pentru că cealaltă întindea cursa şi nu-i convenea, voia să vină pe finiş. Culmea, m-a bătut gândul să o ridic, dar în clipa următoare m-am gândit că dacă ies de pe pistă s-ar putea să mă descalifice. Totul a durat o fracţiune de secundă. Şi acum mi se face pielea de găină când realizez ce se putea întâmpla. Au existat cazuri în trecut, acasă puteam fi considerată trădătoare. Şi prin ce emoţii am putut trece este greu de înţeles! O jumătate de zi dacă mai aveam odihnă câştigam şi la 1.500 de metri. Am venit pe ultima parte, că mă durea foarte rău în dreapta, îmi venea să mă opresc din metru în metru de durere, nici nu mai respiram şi când am văzut că mai erau 120 de metri am ieşit, dar eram închisă la bordură. Am aşteptat până când a trecut tot plutonul şi am ieşit pe culoarul trei, m-am bătut cu pieptul, iar dacă mă trezeam puţin mai repede le prindeam pe toate, dar aşa fost să fie, nu poţi să le ai tu pe toate. A câştigat Gabriella Dorio, italianca. Se spunea că mi-a dat bani ca s-o las pe ea, bine, o lăsam pe ea, dar a doua era româncă, îmi convenea mie să mă bată Melinte sau eşti atât de fraieră să dai tu titlul pentru bani? Era o porcărie!”, este aventura, pe scurt, a Maricicăi Puică la Jocurile Olimpice de la Los Angeles.
„Un antrenor bun contează enorm!”
Pentru fosta mare atletă, Ion Puică a însemnat totul. A luat-o din sânul familiei de la o vârstă fragedă şi a dus-o pe culmile înaltei performanţe, fiindu-i întregul ei univers, de care nu se putea despărţi! „Un antrenor bun contează enorm, 90%! El hotărăşte, el face tactica, el face absolut tot, fiind chiar şi pshiholog. Bine, eu am fost avantajată că era soţul meu; el dacă nu era cu mine, nu făceam performanţe. Nu stăteam o zi unul fără altul, era jale când mai plecam câte unul, era crimă şi pedeapsă, mai ales la bătrâneţe! A fost absolut tot pentru mine, şi mamă, şi tată, şi soţ, şi profesor, şi antrenor, absolut tot! El m-a crescut, el m-a educat, că mama nu avea timp de noi – la atâţia copii nu ştia cum să le pună farfurii! Anul ăsta făceam 50 de ani de căsătorie! Anul trecut, când a plecat el, am făcut 49, eram căsătoriţi pe 4 noiembrie 1970 şi el a plecat pe 28 noiembrie. Împlinise 89 de ani pe 6 octombrie, un an mai era ca să facem 50 de ani de căsătorie, era puţintică diferenţă între noi, dar n-a contat”, susţine Maricica Puică. Fosta mare atletă ne-a mai declarat că a avut mare noroc în viaţă şi în carieră fiindcă l-a avut alături pe soţul ei, mai ales că situaţia din sportul românesc a fost mereu una ciudată, cu intrigi, invidie, piedici, răutăţi şi nu numai: „Era o preacurvărie! Se dădeau la tine, vai, vai, mizerii mari…Eu am scăpat, mulţumesc lui Dumnezeu! Ori deschideai uşa cu piciorul, ori cu…”. Interesele erau mari, mai ales că trebuia făcut planul. De aceea, antrenori ca Mărăşescu nu ezitau să preia de-a gata speotivele altora. Şi, în plus, mai erau oficialii şi partidul. „Oficialii au fost la mai multe olimpiade decât noi. Au mâncat pe spinarea noastră. Şi ne puneau piedici. După aşa-zisa Revoluţie situaţia s-a menţinut.”, ne-a declarat fosta atletă.
Alex BARBU (continuare în ediţia viitoare)