Un funcţionar însărcinat cu buna înţelegere între cetăţeni, care îşi desfăşoară atribuţiile de serviciu într-o comună musceleană, a dat de belea zilele trecute. Cea mai banală belea, care te loveşte când combini mâncărurile aiurea sau când torni pe gât prea multe răcoritoare de la frigider, mănânci fructe sau legume nespălate sau, pur şi simplu, din cauza stressului. Pe când se deplasa dintr-o comună într-alta, venind de la o întâlnire cu alţi colegi de breaslă, unde s-a cinstit cu beri şi cafeluţe, omul, aflat la volanul maşinii personale, a simţit că intestinele au început să-i „urle”, ca să se elibereze. Pe marginea şoselei, cu trafic intens, nu se zărea niciun coteţ, nicio dărăpănătură, nici măcar un copac după care să se pitească şi să-şi rezolve nevoile urgente, aşa că a răbdat bărbatul o vreme destul de îndelungată. Simţind că-i trosnesc măselele de încordat ce era, umflat şi roşu la faţă, cu ochii ieşiţi din orbite, funcţionarul a coborât urgent şi, val-vârtej, s-a îndreptat spre verdeaţa de pe marginea drumului, cam ofilită de brumă, ce-i drept. De grija apăsătoare, şoferul a uitat cheile în contact şi uşa larg deschisă. Într-un sfârşit, sub presiunea stomacului care-i forfotea, şi-a desfăcut nădragii şi s-a aruncat în tufe. Ghemuit pe vine, conţopistul nu a băgat de seamă că boschetele sunt cam rari, iar frunza mică, şi a arătat şoferilor şi trecătorilor splendoare de popou, bătătorit de scaunul în care se afundă fără folos de atâta vreme.