Curtea generoasă a Muzeului Automobilului Românesc a constituit podiumul de defilare a maşinilor de colecţie invitate la Retro Parada Toamnei, a patra ediţie organizată la Câmpulung de Emil Hagi, împreună cu soţia, Mihaela, şi fiul, Alexandru. Parteneriatul extins conţine şi alţi parteneri constanţi ai Muzeului şi Asociaţiei Multiculturale „Nicu Hagi”: Retromobil Club România, reprezentat prin Paul Stoiculescu, preşedintele Filialei Argeş, şi Primăria Câmpulung. Retromobil a bifat, prin evenimentul de la sfârşitul săptămânii, a XX-a ediţie a Retro Parada Toamnei, derulată la nivel naţional. În calitate de reprezentant al celui de-al 26-lea oraş organizator, Emil Hagi a căutat să ofere musafirilor săi o acţiune antrenantă, care nu s-a limitat la o simplă paradă, invitând povestitori din rândul celor legaţi personal şi profesional de istoria automobilului. Chiar şi un rapsod local, Puiu Bulacu, care a şi încântat, a şi întristat, „doinind” despre ARO, de la care ne-au rămas doar amintiri. Cărora oameni pătimaşi de ARO şi, în general, de autovehicule istorice le dau viaţă, salvându-le, restaurându-le şi scoţându-le în lume, la manifestări precum cea consumată duminică, 13 octombrie, în anul comemorării a 13 ani de la falimentul fabricii.
Publicul întinereşte, graţie copiilor şi tinerilor mai mult decât simpli participanţi
Prezenţa în public a copiilor şi tinerilor, veniţi cu părinţii sau pe cont propriu, ca deţinători de maşini la modă odinioară, dovedeşte că se înfăptuieşte dezideratul ţintit de administratorii Muzeului Automobilului Românesc: să nu „omorâm” ARO a doua oară, uitând de el. Retro Parada Toamnei îşi propune să menţină în actualitate şi alte mărci autohtone sau internaţionale, reprezentate prin modele fascinante, prezente pe străzile din România şi Occident, în tinereţea bunicilor noştri. Retro Parada nu este doar despre ARO, ci despre toate autoturismele care te fac să întorci capul pe stradă, dacă ai respect şi nostalgie după un trecut în care fabricaţia de automobile era, în foarte mare măsură, creaţie şi efort uman.
Mărcile de maşini scăldate de culorile calde ale toamnei, în curtea Muzeului de la Apa Sărată, au încântat prin diversitate şi impecabilitatea imaginii etalate, graţie strădaniilor proprietarilor de a le menţine autentice, ca aspect, şi funcţionale. „Este o bucurie pentru noi faptul că, în judeţul nostru, acest eveniment se desfăşoară atât la Curtea de Argeş, cât şi la Câmpulung, lucru care îi dă substanţă. Participă 20 de automobile catalogate „vehicul istoric”, titulare ale atestatului de „vehicul istoric”. Ne bucurăm că sunt în jur de 20 de maşini în curs de catalogare. În acest fel, istoria automobilului este transmisă mai departe. În cadrul ediţiei din acest an, ne propusesem o temă legată de participarea maşinilor româneşti la raiduri şi competiţii. Din păcate, titularii acestor participări n-au putut fi alături de noi. Însă avem şansa de a fi cu noi persoane care au fost la raiduri pe patru roţi în străinătate.”, a anunţat gazda câmpulungeană a Retro Paradei, Emil Hagi, care, după expoziţia exterioară, şi-a invitat oaspeţii la o întâlnire amicală în incinta Muzeului.
„Cum se face, cu secretele acelea faimoase, cu securitate pe la toate uşile, că această maşină, la nivel de ghips, s-a transformat în Jeep Grand Cherokee?!”
Printre cei aduşi în faţa publicului s-a aflat Zaharia Ciobanu, „Neica”, al cărui expozeu a fost intitulat de Emil Hagi „O viaţă pe patru roţi, pe patru continente”, graţie şansei de a conduce maşini în toată lumea.
„În 1977, la începutul lui noiembrie, împreună cu răposatul Sevastian Miloiu, care a murit în Columbia, am organizat, sub „teroarea” domnului Naghi, împreună cu A.C.R., primul autocros şi prima competiţie la Câmpulung, la „gunoaie”, la Bughea. 1977. A fost startul. Eu n-am participat la nicio competiţie în străinătate, dar, pe unde am umblat, pe patru continente, m-am întâlnit cu ARO. Am ajuns în Canada, în 1986, şi m-am întâlnit cu ARO. La Montreal… dealeri de ARO, cu băieţii de la uzină… era Solomon la vremea aceea. Eu eram refugiat. A doua oară, m-am întâlnit la Vancouver cu un IMS. Se plimba un tip cu un IMS superb. M-am dus lângă el, în maşină erau o doamnă şi doi copii. „Este de vânzare?” „Nu.” „Eu sunt din ţara din care vine…”. L-am întrebat cine este el. „Sunt fost soldat marin, puşcaş marin american, în Vietnam. L-am adus de acolo.” „Mi-l daţi mie?” „Nu… eu am soţie şi trei copii.” „Dar aveţi numai doi copii.” „IMS este al treilea copil.” M 461. O altă întâlnire cu ARO a fost pe vremea lui Tutunaru, la Saco, Maine, Portland, în Statele Unite. Câţiva ani, s-a chinuit acest domn Tutunaru, pe vremea regimului trecut, să introducă ARO pe piaţa americană. Să nu uităm – fac o paranteză – că cine nu vinde maşini în America este falit. Am pierdut câteva trenuri. Tutunaru a fost unul, a mai fost un domn Ross… cu motoare de Ford, şase în linie. Am făcut probe pe Voina. A treia oară a fost faimosul episod „Perez”. Eu am părăsit lumea automobilului şi m-am dedicat camionajului greu nord-american. Umblând, m-am întâlnit, pe colo şi pe colo, cu ARO. Într-o zi frumoasă de iarnă, dădea un ARO zăpada pe o alee, în Nordul Ontario. Cu plug în faţă. La viteza mea, nu m-am putut opri. M-am întors după câteva luni. Era în pădure… aproape primăvara… l-am cumpărat. Sunt în perioadă de reconstrucţie, va fi exponat aici. Am adus piese, am adus tot.”, a povestit Zaharia Ciobanu, asigurat de Emil Hagi că Retromobil Club abia îl aşteaptă cu acest exponat.
„A murit ARO?”, a continuat „Neica”. “N-am mai fi aici după 15 ani. N-a murit. Poate revine ARO? Poate. Cum? Facem o poveste paralelă. Harley Davidson. Americanii au dat două bombe la japonezi şi au deschis piaţa pentru ei după război. Motocicleta japoneză a „omorât” Harley Davidson. Până într-o zi. (…) Am fost şi am văzut acolo cum a început fabrica. Astăzi, Harley Davidson a adus dealeri şi în România. Nu se poate? Pe ansamble. Pe scoica asta pătrăţoasă a noastră, cum este, funcţionează. Să băgăm dedesubt mecanică, adaptată la poluare, siguranţă şi va merge… facem un prototip. De ce n-a ieşit de pe piaţă Land Roverul african? Ăla pătrăţos! Nu se poate în Africa fără ăla! E şi prin oraş un Mercedes, confiscat, la Jandarmerie, am înţeles, al băieţilor de la Clubul ARO. Pe acela îl are Armata americană. Se poate. Văd aici un ghips. CN-ul, proiectat, a stat în ghips. Cum se face, cu secretele acelea faimoase, cu securitate pe la toate uşile, cum se face că această maşină, la nivel de ghips, s-a transformat în Jeep Grand Cherokee?! La nivel de ghips, a plecat la Jeep.”, a încheiat Zaharia Ciobanu.
Trabant transformat într-un personaj de desene animate
I-au urmat, la capitolul evocări pe scurt a unor vieţi pline de acţiune, doi campioni, unul pe două roţi, altul pe patru roţi, Gabriel Moiceanu, campion de ciclism, şi Nicolae Iordache, pilot la echipa Dacia Piteşti, prezent la Câmpulung cu Renault 12 Gordini, posesoarea a patru roţi istorice, care au străbătut istoria automobilului internaţional. După un pilot de Renault 12 Gordini, un restaurator al aceluiaşi tip de maşină le-a povestit invitaţilor cât de greu este să refaci, după modelul original, o simplă caroserie cumpărată şi salvată, astfel, de valorificarea ei ca fier vechi.
Încheiem relatarea din această ediţie cu istorioara posesorului celei mai pitoreşti maşini prezente la Retro Parada Toamnei, care a transformat un Trabant într-un personaj de desene animate, vestitul Bucşa, spre deliciul copiilor. „Pasiunea pentru maşini este de foarte mulţi ani. Mi-a venit ideea aceasta acum şapte-opt ani, chiar admirând formele şi aspectul unei caroserii de Trabant. Eu îl am şi pe cel albastru cu plafon alb. În clipa în care îl reparam, mi s-a părut, totuşi, foarte cunoscută forma. Am zis: hai să vedem ce se poate face. Mi-a venit ideea convertirii unui Trabant într-un personaj de desene animate pentru copii. Am găsit o maşină abandonată la cineva într-o curte, pe care o ţinea, chipurile, s-o repare. Am zis: hai să facem ceva din ea. Am cumpărat-o de la colegul meu şi, încet-încet, într-un interval destul de scurt de timp, am reuşit să înjghebăm ceea ce vedeţi dumneavoastră afară. Ideea principală este că este construită numai pentru copii, pentru divertismentul şi plăcerea lor. Orice gând aparte, ciudat sau mai nelalocul lui din partea unui adult trece pe lângă noi. În clipa în care vezi plăcerea în ochii unui copil şi zâmbetul pe faţa lui este cea mai mare bucurie. Am avut, de curând, o mică mirare: am expus-o pentru copii, de 1 Iunie, în parcul Lunca din Piteşti, cu aprobarea Primăriei. Prima întrebare de la Primărie: cu cât taxez eu aşa ceva. Nu taxez, o expun pentru copii, să se joace cu ea, este o chestie de voluntariat. Toată lumea s-a mirat: cum, nu vrei bani? Nu iau bani, este pentru copii. Atunci, mi-au dat aprobarea fără nicio problemă. Este cea mai mare mulţumire când văd zâmbete pe faţa lor.”, mărturisea Cătălin Răriţeanu. Magda BĂNCESCU