O poveste de viaţă, cum numai în cărţi găseşti, au scris-o doi lereşteni aproape de-o seamă cu România mare. Haralambie Cicu şi Gheorghe Firică, doi dintre ultimii patru veterani de război din comuna Lereşti, s-au înrolat în armata Domnului. Uimitor este că au plecat împreună pe front, atunci când patria a avut nevoie de ei, s-au întors împreună din război, au fost prieteni, iar la sfârşitul lunii aprilie, în doar două zile, una după alta, au fost înmormântaţi.
Amândoi s-au născut în 1921, au avut atât de multe în comun, inclusiv poveştile de pe front, adevărate poveşti de viaţă, care au făcut ca noi, astăzi, să avem o Românie mare. În ochii lor obosiţi de timpul ce a trecut nemilos se găseau amintirile din vremea războiului, învăţăturile de viaţă, iubirea pentru ţară şi pentru cei apropiaţi. Acum, poate nu întâmplător, aşa cum au plecat pe front, tot împreună au plecat la cele veşnice.
„Eroi sunt cei care şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă pentru apărarea ţării, eroi sunt şi cei care s-au întors în viaţă de pe front. Aveam patru veterani de război mondial, din păcate, dintre ei ne-au părăsit, au trecut în veşnicie împreună, aşa cum au plecat pe front împreună, cum s-au întors, şi au continuat să muncească pentru Lereşti, pentru România.”, a transmis preotul Alexandru Pahonţu.
Haralambie Cicu era bătrânelul care mărturisea în discuţii că toată viaţa a căutat să trăiască în linişte, în pace şi în credinţă. Mergea la biserică des, pe vremea când majoritatea persoanelor respectau zilele de sărbătoare. Şi-a păstrat simţul umorului permanent şi a privit viaţa cu stoicism, indiferent de greutăţi, şi afirma că întotdeauna a căutat să se înţeleagă bine cu ceilalţi şi nu a vrut să se certe cu nimeni, niciodată. „Eu iubesc mult ţara, iubesc şi comuna din care provin. Niciodată nu m-a bătut gândul să plec din Lereşti. Aici mi-a plăcut cel mai mult. Am stat de mic copil. Este ce am eu mai drag. Lereştenii sunt oameni harnici şi muncitori. De aceea am avut cam tot ce am vrut aici, la noi.”, spusese acesta într-un ultim interviu.
Gheorghe Firică, veteranul cu privirea blândă şi vocea ştearsă de timp, povestea tot într-un ultim interviu despre perioada în care a fost în război. Îi cunoştea şi pe ceilalţi trei. Chiar şi tatăl lui a fost în război, iar unchiul a fost suprefect de Muscel. Povestea cum aceste lucruri îl îndemnau moral să fie şi el tot mai bun, mai ales că a fost voluntar la război. Întrebat despre sentimentul său faţă de ţară şi despre ce ar vrea să le transmită celor din urmă, el a răspuns: „Iubesc ţara şi iubesc naţiunea! Iar voi, tot ce faceţi, să faceţi din inimă. Dacă nu pui suflet în ceea ce faci, nu reuşeşti”.
Zilele de 27 şi 28 aprilie rămân în istoria comunei Lereşti, ca zilele în care doi veterani de război inimoşi, cu poveşti de viaţă frumoase şi cu o tărie prea greu de descris, au plecat în armata din ceruri.
Au mai rămas Paraschiv Simăn şi Ilie Coşcodaru
Veteranul Paraschiv Simăn, în octombrie, împlineşte 100 de ani. Un om cu un suflet cât 100, de 100 de ani, acum, la Centenarul Marii Uniri! Acesta este Paraschiv Simăn, din satul Voineşti, care a trecut prin viaţă, văzând cu ochii lui ceea ce noi, acum, spunem: istoria României. Românie, căreia bătrânelul îi doreşte multe, la Centenar! „Mă simt bine. Dacă stau aşa şi mă gândesc…100 de ani… sunt 100, nu 10. Sunt uimit. Sunt foarte bine. Într-o zi normală, citesc ziarul, da… văd foarte bine. Mă uit la televizor, la tot ce ţine de cultură generală. Este pentru mine o satisfacţie, un mijloc de relaxare.”, a povestit Simăn. Cu ocazia zilei veteranilor, reprezentanţi ai Batalionului 30 Vânători de Munte „Dragoslavele” şi ai Asociaţiei Naţionale a Veteranilor din România l-au premiat pe veteranul de război şi au povestit împreună despre vremea din război.
Ilie Coşcodaru, al doilea veteran de război, din comuna Lereşti, este născut în 1923 şi este un exemplu de credinţă în Dumnezeu şi de bunătate. În război, acesta a trăit zi de zi cu credinţa în Dumnezeu şi cu speranţa că totul se va termina cu bine.
„Mă rugam mereu. Am crezut în Dumnezeu. Erau cruci pe marginea drumului. Mă opream, mă închinam şi mergeam mai departe. Ştiam că lupt pentru ţara noastră acolo, cât am stat tot războiul, însă o făceam cu cinste. După ce m-am întors şi până de curând am mers la biserică. Acum nu mai pot.”, povesteşte bătrânul Coşcodaru.
Doar cei doi au mai rămas acum… Pentru că suntem în Anul Centenarului şi nu numai, pentru că suntem români, că noi, cei de astăzi, ne bucurăm de libertate atât cât avem şi de România atât cât ne-a mai rămas, datorită celor care au luptat acum 100 de ani, cinstim memoria acestor oameni care au scris pagini în istoria locului şi a ţării.