Poate următoarea aniversare rotundă, cea din 2021, când Colegiul Naţional Pedagogic „Carol I” va împlini 125 de ani de existenţă la Câmpulung, să depăşească intensitatea emoţiei a sute de participanţi, strălucirea, amploarea şi frumuseţea festivităţilor prin care a fost marcată împlinirea unui veac şi jumătate de la ctitorirea, la Bucureşti, a şcolii menite a ridica nivelul ţării prin ştiinţa de carte. 30 noiembrie 2017, o zi istorică pentru Câmpulungul care n-a dorit să păşească în 2018 fără a oferi locuitorilor săi evenimentul anului: ceremoniile prilejuite de celebrarea a 150 de ani de la înfiinţarea şcolii căreia i se datorează educarea unei părţi consistente a naţiei române, graţie dascălilor instruiţi, în primele trei decenii în Capitală, apoi, pe durata a 121 de ani, în orăşelul de munte, cadorisit de Rege cu o bijuterie arhitecturală, plasată în rândul celor mai frumoase unităţi de învăţământ din Europa. Au contribuit la spectaculozitatea manifestărilor din acest an calitatea şi consistenţa publicului, care a depăşit capacitatea splendidului amfiteatru, obligându-i pe organizatori să amenajeze spaţii de vizionare a acţiunilor transmise în direct în sălile de clasă. Totodată, fiind o ediţie jubiliară a Zilelor Şcolii, gazdele au pregătit momente cu totul speciale, inserând în program, în afara concertului susţinut de corul instituţiei, secvenţe care au imprimat sărbătorii de la „Carol I” un aer regal.
Ceea ce s-a întâmplat în acest an, de Sfântul Andrei, ziua tradiţională în care profesorii, elevii, absolvenţii şi invitaţii lor îşi sărbătoresc şcoala, reprezintă rezultatul unor strădanii colosale şi pregătiri minuţioase de a oferi comunităţii locale, chiar ţării întregi – evenimentul de la Câmpulung fiind subiectul unor reportaje realizate de televiziuni naţionale – un eveniment de excepţie. Iar pentru atingerea acestui deziderat, organizatorii au gândit acţiuni noi, având ca părtaşi oaspeţi de rang înalt: Alteţa Sa Regală Principele Radu, din partea Casei Regale a României, căruia directorul George Radu i-a transmis invitaţia de a-l avea ca musafir în continuare, alături de Principesa Margareta, Liviu Pop, ministrul Educaţiei, senatorul Ecaterina Andronescu, deţinătoarea aceleiaşi funcţii între 2000-2003, perioadă în care a vizitat Şcoala Normală de la Câmpulung, şi, pentru scurt timp, între 2008-2009 şi în 2012, Înaltpreasfinţitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, senatorul Şerban Valeca, prefectul Emilian Dragnea, inspectorul general judeţean Dumitru Tudosoiu, primarul Liviu Ţâroiu, Jaapjan Rijlaarsdam, preşedintele Fundaţiei „Olanda-Romania”, şi multe alte personalităţi, ale căror mesaje au încântat şi tulburat audienţa.
Or la o asemenea listă de invitaţi, adaptată însemnătăţii zilei serbate, se cuvenea a aduce noutăţi în programul bogat de manifestări, cu care colectivul de profesori de la „Carol I” şi-a obişnuit oaspeţii. Noutăţi care, în 2017, au constat în dezvelirea a trei plăci comemorative. Prima având ca temă „Colegiul Naţional Pedagogic „Carol I” – 150 de ani”, amplasată pe faţada principală a superbului edificiu de învăţământ şi cultură, iar celelalte două, inscripţionate cu numele „Învăţătorilor eroi, absolvenţi ai şcolii, căzuţi în Primul Război Mondial (1916-1918) şi ale „Învăţătorilor eroi, absolvenţi ai şcolii, căzuţi în Al Doilea Război Mondial (1941-1945)”, pe troiţa amplasată pe aleea centrală a complexului şcolar. Adăugăm acestor momente cu puternică încărcătură emoţională vizionarea a două expoziţii de fotografie, ilustrând trecutul şi prezentul colegiului, ultima, sub semnătura artistului Sebastian Enache, precum şi a celor două secţii ale muzeului şcolii, de Istorie şi de Etnografie, cu ale căror exponate participanţii s-au delectat înainte de debutul părţii oficiale a festivităţii.
Apogeul manifestărilor l-a reprezentat o lucrare-document, care creşte valoarea oricărei biblioteci publice şi private: lansarea albumului-monografie „Colegiul Naţional Pedagogic „Carol I” Câmpulung Muscel – 150 de ani de existenţă”, avându-i ca autori pe profesorii Adrian Săvoiu şi George Radu, moment căruia îi vom acorda atenţia meritată într-o viitoare ediţie a ziarului nostru. Înainte de a ne opri la câteva dintre speech-urile care au răsunat în toată şcoala, graţie logisticii extinse dincolo de sala amfiteatrului, mai spunem că vitrina de trofee şi distincţii primite de instituţie de-a lungul îndelungatei sale vieţi s-a îmbogăţit, pe 30 noiembrie 2017, cu cele acordate de distinşii oaspeţi: placheta şi diploma aniversară „Spiru Haret”, pentru activitatea educativă desfăşurată şi performanţele profesionale înregistrate în cei 150 de ani de existenţă, oferită de ministrul Liviu Pop, placheta aniversară din partea Primăriei Câmpulung, medalia şi diploma aniversară „Preparandia Câmpulung Muscel 150” din partea Asociaţiei Naţionale a Colegiilor şi Liceelor Pedagogice din România, şi cel mai cu tâlc dar, citatul din înţelepciunea lui Dimitrie Gusti, aşezat de Ecaterina Andronescu pe „un petic de hârtie, căci diplomă e prea puţin pentru această şcoală”, dedicat elevilor: „Te laşi de carte o săptămână, ea se lasă de tine o lună. Te laşi de carte o lună-două, ea te lasă pentru un an. Te laşi un an-doi, te-ai lăsat de ea pentru totdeauna.” „Vă doresc să aveţi dintre cei mai buni copii ai acestui neam, să-i creşteţi la fel de frumos, îi felicit pe toţi profesorii şi vă doresc, folosind un vers, care mie îmi este foarte drag: „La trecutu-ţi mare, mare viitor!” Fostul ministru al Educaţiei a înmânat directorului George Radu şi o medalie cu efigia Regelui, pe care Universitatea Politehnică Bucureşti a pregătit-o în cinstea promoţiei de absolvenţi de acum un an, care şi-a luat numele Majestăţii Sale.
Festivitatea din amfiteatrul şcolii, care a debutat cu interpretarea Imnului Naţional de către Măriuca Enache şi Bianca Udroiu şi s-a încheiat cu un concert de gală, a cuprins două ore şi jumătate de mărturisiri copleşitoare ale unor absolvenţi din generaţii diferite, din anii ’40, ’60, ’70 şi ’90, dar şi mesaje adresate de invitaţi şi gazda ceremonialului, directorul George Radu.
Directorul George Radu
„Evenimentul care ne reuneşte pe toţi, împlinirea a 150 de ani de existenţă a Şcolii Normale „Carol I”, e cu atât mai emoţionant, cu cât deviza „Trecut, prezent, viitor” adună laolaltă atâtea generaţii de oameni importanţi, al căror destin este legat, într-un fel sau altul, de numele acestei şcoli. Mă simt onorat să fac cunoscută prezenţa reprezentanţilor Casei Regale a României, pe care ţin să-i asigur de faptul că investiţia de încredere pe care Regele Carol I a acordat-o, prin înfiinţarea acestei şcoli, nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului, ci a fost imboldul tuturor acţiunilor dascălilor vremelnici ai şcolii, pentru ridicarea nivelului cultural al naţiunii. Istoria şcolii noastre este direct legată de domnia Majestăţii Sale Regele Carol I. În anul 1867, Dimitrie Gusti, în calitatea sa de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, a trimis un raport Regelui, solicitând înfiinţarea unei şcoli preparatoare pentru învăţători. Astfel, în urma unui Decret Regal, la 22 noiembrie 1867, se deschideau, la Bucureşti, cursurile celei de-a doua Şcoli Normale din Principatele Române. La numai opt zile de la deschidere, pe 30 noiembrie 1867, Majestatea Sa Regele Carol I a făcut prima vizită la primul locaş de învăţământ. Pentru că vizita a avut loc de Sfântul Andrei, apostolul românilor a fost adoptat ca protector spiritual al şcolii, data devenind ziua de naştere a instituţiei. În istoria sa, Colegiul Naţional Pedagogic „Carol I” a străbătut două etape: perioada bucureşteană (1867-1896) şi perioada câmpulungeană (din 1896 şi până în prezent). La douăzeci de ani după înfiinţarea a ceea ce, iniţial, s-a numit Institutul Pedagogic din Bucureşti, Majestatea Sa a propus, în 1887, începerea demersurilor pentru strămutarea Şcolii Normale „Carol I” de la Bucureşti la Câmpulung. Regele a oferit 12.000 de galbeni pentru clădirea unui edificiu propriu, în care se va aşeza Institutul Pedagogic din Bucureşti, menit a da învăţători comunelor rurale, aşa cum a afirmat Majestatea Sa la vremea respectivă. Astfel, a luat fiinţă la Câmpulung, în urmă cu 121 de ani, Şcoala Normală „Carol I”. Am amintit câteva momente din certificatul de naştere al şcolii noastre, mai ales pentru generaţia tânără, care trebuie să fie mândră de moştenirea pe care ne-a lăsat-o Majestatea Sa Regele Carol I.
În fiecare an, ne sărbătorim cu bucurie şcoala şi evocăm, prin manifestările noastre, trecutul, deoarece trecutul ne onorează. Nu uităm generaţiile de profesori şi absolvenţi, care au dus faima şcolii noastre prin performanţele lor. Nu uităm să păstrăm spiritul anilor de căutări, pe care predecesorii noştri l-au imprimat, ca o pecete, asupra actului educaţional, care face diferenţa între un absolvent al colegiului din Câmpulung şi oricare alt absolvent de Şcoală Normală din ţară. Acest lucru ne face să acordăm o mai mare atenţie prezentului, care ne obligă să fim în pas cu cele mai moderne strategii educaţionale, pentru ca absolvenţii noştri să atingă cel mai înalt nivel în acest sector al informatizării. Construim acest prezent, zilnic, alături de profesorii noştri dedicaţi şi de elevii care aleg acest liceu, tocmai pentru că simt că de aici li se deschid perspective mai largi pentru viitor. Pentru că viitorul ne motivează, ne-am lărgit oferta educaţională cu alte profiluri decât cel pedagogic, oferind posibilitatea elevilor care doresc să îmbrăţişeze o carieră în alte domenii decât cel didactic să-şi dezvolte nu numai capacităţile intelectuale de studiu, ci şi pe cele de interacţionare cu tineri din alte culturi, alături de care se vor manifesta într-o Europă unită. În acest sens, am iniţiat numeroase proiecte educaţionale, prin care elevii noştri au oportunitatea de a cunoaşte tineri din alte ţări şi de a conlucra cu ei, pentru a-şi demonstra că sunt la fel de buni şi competitivi pe o piaţă a muncii internaţionalizată. Sper că sunt în asentimentul tuturor afirmând că ne dorim pentru şcoala noastră un viitor măreţ, aşa cum este trecutul, în aşa fel încât generaţiile care ne vor urma pe această scenă, la fiecare 30 noiembrie, să fie la fel de mândre când rostesc „Colegiul „Carol I”. Fiindcă numai aşa trecutul, prezentul şi viitorul se contopesc într-un arc peste timp, obligându-ne să păstrăm aceleaşi standarde cu care ne-am obişnuit de 150 de ani încoace. Sunt onorat că, şi astăzi, aici, continuăm să scriem împreună istoria unui prestigios locaş de învăţământ.”
Principele Radu
„Unul dintre cele mai puternice argumente că societatea românească are instinct şi că undeva, în profunzimea ei, se păstrează intacte credinţa, respectul, iubirea, toate calităţile importante ale naţiunii, care nu se văd în fiecare zi, fiindcă suntem orbiţi de o mulţime de neadevăruri şi de tendinţe potrivnice bunului simţ, unul dintre argumentele că acest instinct există este sărbătoarea pe care aţi trăit-o, împreună cu noi, astăzi. Este dificil de crezut că într-o societate, atât de avansată în democraţie şi tehnologie, în care fiecare elev al dumneavoastră are cel puţin un telefon mobil în buzunar şi lucrează la cel puţin un computer, ştiind mai devreme decât profesorii şi, uneori, având acces la mai multe decât îi poate oferi orice bibliotecă ori librărie, că, într-o vreme ca aceasta, poţi să te întâlneşti, pentru câteva ore, pentru a vorbi despre credinţă şi patriotism, aşa cum a făcut-o ierarhul nostru. Să vorbeşti despre 150 de ani atât de vii şi de puternici din istoria noastră, să asculţi cu sfinţenie, aproape fără să respiri, lucruri pe care niciodată nu le vei întâlni pe prima pagină a unui ziar sau pe care le vei întâlni foarte rar. Şi lucruri despre care nu vorbeşti decât acasă cu cei dragi, în care ai încredere, în momentele în care îţi pui sufletul pe tavă, ceea ce se întâmplă rar în viaţa noastră. O facem, din când în când, în momente în care suferim sau în momente în care suntem nespus de fericiţi. Aceşti 150 de ani, despre care s-a vorbit atât de frumos şi de mult, pe tot parcursul zilei, mai reprezintă ceva frumos pentru dumneavoastră, pentru că ei sunt cea mai bogată, prodigioasă şi tragică perioadă din istoria noastră bimilenară. Niciodată, românii nu au plătit cu mai mult sânge, cu mai multă disperare, cu mai mult sacrificiu decât au făcut-o în aceşti ultimi 150 de ani. În acelaşi timp, niciodată n-au construit mai mult, mai solid şi mai bine. V-aţi născut un an mai târziu după ce suveranul îşi punea semnătura pe Constituţia ţării, cea care, la 1866, era mai avansată decât cea mai mare parte a legilor fundamentale de pe continent şi care aducea în primul articol, pentru prima oară în istoria noastră, numele ţării, România. De asemenea, se spunea tot în primul articol că suntem o ţară care îşi vede singură de treabă şi care decide pentru ea însăşi. Era atât de avansat acest document, încât până şi Regele a avut temerea că, poate, societatea românească nu este atât de pregătită să se conducă după o lege atât de liberală, în sensul propriu al cuvântului, nu al doctrinei. Dacă Înaltpreasfinţitul a adus omagiu părinţilor noştri, care au făcut sacrificii, pentru ca ţara să fie ceea ce este astăzi, aş vrea un singur lucru să vă mai spun, înainte de a încheia, legat de cum s-a putut întâmpla acest miracol, ca, în 150 de ani, să depăşim rămâneri în urmă enorme pe care Orientul le-a avut, din motive politice sau geografice. A fost posibil, pentru că fiecare domeniu pe care ctitorul de stat modern l-a creat a fost servit de oameni exemplari. Vedeţi şi în zilele noastre cât de paradoxal este un lucru. Cu cât democraţia şi libertăţile impun instituţii mai solide, mai coerente, care se ghidează după reguli, pe care ar trebui să le respecte, pe atât este mai importantă prezenţa omului care sfinţeşte locul. Cu alte cuvinte, nu ajută la mare lucru dacă totul este scris pe hârtie şi instituţiile, viaţa noastră, societatea merg ca trenul elveţian. Marele progres nu se face atunci, ci când în fruntea unui domeniu sau al unei instituţii se află omul potrivit, cel care inspiră, gospodarul care, prin viziunea şi forţa lui, duce mai departe ceea ce instituţia, care nu este o fiinţă, cum e naţiunea, este un mecanism, un instrument, nu poate să facă singură. Dacă citiţi, aşa cum v-a îndemnat ierarhul nostru, documentele epocii, o să vedeţi că Regele n-a fost singur. Dacă citiţi lista oamenilor care i-au trecut pragul Castelului Peleş în cei 48 de ani – Castelul coincide aproape complet cu domnia lui, fiind în gândul Regelui înainte de a fi pusă piatra de temelie -, o să vedeţi ce fel de Românie era aceea. România lui Spiru Haret, România lui Gusti, România lui Antipa, ulterior România lui Nicolae Iorga, a marilor noştri matematicieni, medici, chimişti, istorici, ingineri, lideri religioşi, oameni de literatură, diplomaţi, generali ai Armatei, aproape toţi membrii Academiei Române. Nu a existat domeniu din viaţa noastră, nici măcar domeniile cel mai puţin cunoscute în vremea respectivă, care să nu beneficieze în fruntea lor de corifei. Aşa s-au făcut aceste miracole, nu pur şi simplu, prin voinţa unui om sau prin faptul că am avut o şansă divină. Aşadar, e frumos simbolul că o şcoală cu o asemenea reputaţie nu are doar aceeaşi vârstă ca a statului român modern, dar are şi istoria comună. Şi probabil că o bună parte dintre cei care au slujit la catedră sau care au beneficiat de învăţătură au fost oameni care au contribuit la ridicarea acestei zidiri a statului român modern, pe care noi ne chinuim astăzi să-l desăvârşim. Sunt nespus de onorat că am avut privilegiul de a-l reprezenta pe Custodele Coroanei Române, astăzi, aici, şi vă asigur că voi reveni – prima mea vizită a avut loc acum 12 ani – cu mare speranţă şi mare plăcere.”
Liviu Marian Pop, ministrul Educaţiei Naţionale
„Sunteţi un model de care şcoala românească are nevoie. Are nevoie în această perioadă, în care toată lumea încearcă să se priceapă la şcoală. Şcoală care, prin elitele sale şi prin ceea ce, implicit, instituţia dumneavoastră a făcut, a adus prestigiul învăţământului românesc în lume şi în fiecare colţ al ţării. Avem nevoie de modele în aceste momente grele, în care reformele în sistemul de învăţământ parcă nu se mai încheie. Avem nevoie din două perspective de modelul şcolii care, astăzi, împlineşte 150 de ani. În primul rând, a dascălului, învăţătorului şi educatorului de care şcoala românească are nevoie astăzi. Este trist pentru mine că, într-un moment aniversar, trebuie să spun că suntem singura ţară din Uniunea Europeană în care mai avem învăţători necalificaţi, care predau elevilor, şi nu este vina învăţătorilor, nici a părinţilor. Este vina noastră, a tuturor. De aceea, mi-aş dori şi, prin programul de guvernare, pe care îl avem, acest lucru l-am stabilit ca prioritate, la 100 de ani de la înfiinţarea statului: să avem, pentru prima dată în România, toţi învăţătorii şi profesorii calificaţi. Este obligaţia noastră, a clasei politice în primul rând, ca, după o sută de ani de la Marea Unire, să dăm dovadă de înţelepciune şi profesionalism în ceea ce înseamnă sistemul educaţional din România. Am asistat la lecţia de istorie şi mă gândeam că suntem în perioada în care se scriu planurile cadru în învăţământul liceal. Şi cred, la modul cel mai serios, că cel puţin la clasa a XII-a şi, poate, şi la clasa a VIII-a, deşi am finalizat anul trecut planurile cadru, va trebui să avem disciplina Istoria României. Avem această obligaţie faţă de cei care au pus bazele învăţământului. Perspectivele sunt frumoase şi avem nevoie de dumneavoastră, de corpul profesoral, de tot ceea ce va intra în unitatea şcolară în următorii ani, pentru că dezvoltarea României în următorii cinci ani are un accent puternic pe şcoală. Vom introduce curând un proiect european, în care vom stabili cadrul metodologic pentru învăţământul antepreşcolar, şase luni – trei ani, unde avem nevoie de foarte mulţi dascăli, educatori puericultori, investiţiile sunt pregătite. În acelaşi timp, rolul dumneavoastră, de a forma învăţătorii şi profesorii, de care, cu siguranţă, şcoala românească are nevoie. Mie nu-mi rămâne decât, vremelnic ministru al Învăţământului, să vă urez din toată inima mulţi ani fericiţi, să vă dea Dumnezeu sănătate şi să dea Dumnezeu să ne vedem şi la 175 de ani, căci am văzut că mai sunt locuri pe plachetă, şi la 200 de ani, la fel de frumoşi şi sănătoşi. Doamne, ajută şi mult succes!”
Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei, datorită căreia „Carol I” formează din nou învăţători şi educatoare după o perioadă de întrerupere:
„Fără îndoială, este un moment de foarte mare emoţie pentru mine, pentru că trăiesc efectiv cu cei care sunt părtaşi direcţi fiecare emoţie generată de aniversarea unei şcoli. Astăzi, ne-am întors în timp cu 150 de ani, ca să ne uităm la piatra de temelie a şcolii. Mi-am amintit, în timp ce-l ascultam pe Principele Radu, că, atunci când domnitorul Carol I a ajuns în România, a venit cu vaporul pe Dunăre, până la Drobeta Turnu Severin, acolo unde şi Traian pusese o urmă, capătul podului peste care au trecut, devenind naţiunea română. Dar de la Turnu Severin a venit cu trăsura la Bucureşti. Iar Jiul l-a trecut cu bacul, pentru că România acelor ani, Ţările Româneşti, nefiind încă România, n-aveau nici drumuri, n-aveau nici poduri, n-aveau nici şcoli. Au trecut atâţia ani şi, astăzi, noi ne punem problemele aproape la fel. Să facem şcoli, sigur, alt fel de şcoli, să facem drumuri, alt fel de drumuri şi să ne uităm cu mare respect la cei care ne-au învăţat să facem astfel de lucruri. O şcoală este pentru orice naţiune un început. Eu nu cred că Iorga nu avea dreptate, o mie la sută, când spunea că un neam se înalţă prin şcoală. Cred că acest lucru l-au înţeles foarte bine cei care au dat naştere acestei şcoli. Poate că, nu întâmplător, în muzeul dumneavoastră am deschis o carte şi am dat peste discursul lui Dimitrie Gusti la inaugurarea clădirii şcolii. În acest discurs îl elogia pe Gheorghe Lazăr, pe care îl numea „învăţătorul neamului”. Gheorghe Lazăr n-a fost învăţător. Născut în părţile Avrigului, a fost şcolit la Sibiu, Cluj şi Viena şi a devenit inginer. S-a întors în Ardealul său natal, ca să înfiinţeze o şcoală în limba neamului său. S-a străduit câţiva ani, dar n-a reuşit. Însă n-a renunţat. A trecut munţii, s-a angajat la mai-marii boierimii din Ţările Române, ca să le instruiască copiii, şi i-a lămurit să-l susţină ca să înfiinţeze o şcoală în limba neamului său la Bucureşti. Aşa a apărut prima şcoală de ingineri hotarnici, care este sorgintea Universităţii la care eu sunt profesor, Politehnica de astăzi. Ştiind această istorie, n-am putut să nu am o stare emotivă atunci când, citind discursul lui Gusti, am regăsit această frază: „Gheorghe Lazăr, învăţătorul neamului”. Pentru că el s-a străduit să crească neamul prin şcoală, aşa cum şi dumneavoastră, profesorii acestei şcoli, aţi făcut aceste lucruri cu fiecare generaţie. Am avut norocul în cariera mea de elev şi student ca să am unii dintre cei mai grozavi dascăli ai neamului, cărora le port o preţuire şi un respect fără limite. Credeţi-mă că spun cu toată sinceritatea acest lucru. Dar poate că, în formarea fiecăruia dintre noi, niciunul dintre dascălii noştri nu ocupă locul pe care îl ocupă învăţătorul nostru. Învăţătorul care ne-a luminat mintea şi ne-a pus creionul, stiloul sau pixul în mână şi ne-a învăţat să scriem şi să citim. Cum să nu-i purtăm recunoştinţă?! Cum să nu purtăm recunoştinţă şcolilor care au dat învăţătorii neamului?! Atunci când şcoala dumneavoastră a luat naştere, în 1866 era o singură şcoală de învăţători în Ţările Româneşti, la Iaşi. Cei care aveau mintea luminată şi viziunea creşterii acestui neam au ţintit înfiinţarea unei şcoli de învăţători pentru satele româneşti. Aşa a apărut şcoala la Bucureşti, care apoi a fost mutată la Câmpulung. Cred că locul pe care l-au ales cei care au clădit acest edificiu n-a fost ales întâmplător. Alături este Biserica „Flămânda”. Cred că apropierea de Biserică a stat, într-un fel, şi temeinicie, şi trăinicie şi cred că s-a împletit luminarea minţii cu luminarea sufletului. Acest lucru a făcut ca şcoala dumneavoastră, permanent, să crească şi să dea valori acestui neam. Aveţi aici o minune. Această şcoală este clădită într-un campus, pe care doar campusul Politehnicii l-ar putea concura – iertaţi-mi că fac această comparaţie, dar şi campusul Politehnicii este extraordinar de generos – şi vă doresc să menţineţi nu neapărat zidurile, pentru că ele se menţin cu certitudine, ci spiritul din interiorul lor. În 1920, când Regele Ferdinand înfiinţa Politehnica din Timişoara, într-o clădire nu tocmai compatibilă cu o universitate, a spus un lucru extraordinar, care a trecut prin secol, şi anume că, până la urmă, nu zidurile contează, ci spiritele din interiorul lor. Dumneavoastră aţi avut şansa să aveţi aici generaţii de profesori de-o dimensiune uriaşă, care au transferat ştiinţa de carte şi, dincolo de ştiinţa de carte, dragostea de neam şi care au slujit ca învăţători în foarte multe locuri din această ţară. Venind încoace, mă gândeam dacă nu cumva s-a făcut evaluarea numărului de copii crescuţi de învăţătorii dumneavoastră, considerând câte promoţii aţi avut, câţi absolvenţi aţi avut şi înmulţind cu câte 25 de elevi, pe care fiecare învăţător i-a crescut, cel puţin patru ani. Dumneavoastră v-aţi multiplicat în acest fel nu numai în minţile celor pe care i-au crescut absolvenţii dumneavoastră, dar cred că şi în sufletele lor. De aceea, şcoala dumneavoastră, aşa cum s-a văzut astăzi, aici, este o şcoală iubită, pentru că, într-adevăr, aşa cum spunea Iorga, a înălţat acest neam. Şi nu avem voie să uităm. N-avem voie să n-o preţuim. N-avem voie să nu ne plecăm fruntea cu preţuire, respect şi consideraţie, în faţa memoriei celor care nu mai sunt printre noi, dar care au dat valoare şcolii.”
Mesaje şi urări au mai transmis: Înaltpreasfinţitul Calinic, senatorul Şerban Valeca, prefectul Emilian Dragnea, Dumitru Tudosoiu, şeful Inspectoratului Şcolar Judeţean Argeş, primarul Liviu Ţâroiu; profesor doctor Mircea Bertea, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Colegiilor şi Liceelor Pedagogice din România şi directorul Colegiului Naţional Pedagogic „Gheorghe Lazăr” din Cluj Napoca; profesorul de Matematică – Fizică, Constantin Năstase, în vârstă de 103 ani, fost elev al şcolii de la Câmpulung; profesor universitar doctor în Pedagogie Steliana Toma, expert şi secretar permanent al Comisiei de Ştiinţe Administrative ale Educaţiei şi Psihologie ARACIS, şefă de promoţie în 1965; profesor doctor universitar emerit Ioan Neacşu, absolvent al Liceului Pedagogic, promoţia de şase ani 1965 şi al Facultăţii de Filozofie, specialitatea Pedagogie Română, Universitatea Bucureşti, cadru didactic la facultatea de profil, din 1970, coordonator de doctorat Ştiinţe ale Educaţiei din 1992, calitate în care a avut peste 70 de doctoranzi români şi străini, autor de cursuri şi manuale pentru studenţi, masteranzi şi doctoranzi, de lucrări ştiinţifice, recompensat cu numeroase distincţii, printre care şi Premiul Academiei Române, „Doctor Honoris Causa” al Universităţii „Ovidius” din Constanţa, membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Academiei de Ştiinţe şi Arte Româno-Americane; Ilie Dobre, absolvent al Liceului Pedagogic în 1973, absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, comentator sportiv la postul public naţional de Radio România Actualităţi, autor a peste 45 de cărţi; Cristina Cristescu, absolventă a şcolii în anul 1990, apoi, în 1994, a Universităţii Bucureşti – Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, desăvârşindu-şi pregătirea în Olanda şi Danemarca, deţinătoarea unui master în Studii Europene, lider de curs la Centrul European de Jurnalism de la Maastricht şi coordonatoarea unor programe pe teme de integrare europeană, corespondent BBC timp de zece ani, la Haga, şi, tot la Haga, fondatoarea Fundaţiei „Olanda-România”, în multe dintre proiectele sale fiind implicaţi, începând cu 2001, peste o mie de elevi şi profesori ai Colegiului Naţional Pedagogic „Carol I”.