Într-o comună musceleană este pe cale să se întrerupă tradiţia schimbării primarului la fiecare alegeri, electoratul de aici nefiind adeptul continuităţii. Primarul ales anul trecut, total diferit de predecesorii fără priză la public, a învăţat exact ce trebuia de la Costică descătuşatul, ca să se facă plăcut alegătorilor: cum să te pupi cu toate babele care îţi ies în cale, ieşind din birou, la treburile comunei, să stai la palavre cu moşii adunaţi ciurciumel la cârciumă, să nu refuzi pe nimeni care se vaită că are o problemă, indiferent că ai sau nu cu ce să-l ajuţi. Aşa făcea şi şeful lui, invita pe toată lumea la birou, unde începea o îmbrobodeală, o abureală, te lua cu sănătatea, cu familia, cu greutăţile funcţiei, ale serviciului, că uitai de ce te afli în faţa lui. Iar, dacă nu te ajuta la treaba pentru care ai bătut drumul la Piteşti, atât de vrăjit erai de conversaţia
la sentiment cu jupânul rozelor, încât plecai cu convingerea că omul a vrut să te ajute, dar n-a putut. Tot cu „te aştept pe la mine ca să mai vorbim” şi-a cucerit sătenii votanţi şi fostul vice, care face echipă excelentă cu viceprimăriţa, o executantă execelentă, care, spre norocul lui este şi din acelaşi partid. Altă noutate pentru comuna cu pricina, unde şefii nu prea s-au nimerit de aceeaşi coloratură. Ce apreciază la acest primar chiar şi opoziţia: că n-a picat în plasa unui consilier local dintotdeauna, din aceeaşi formaţiune politică, pe care toţi îl ştiu că umblă cu „fitile”. Graţie talentului de a-i încăiera inclusiv pe camarazii politici, primarul l-a cam marginalizat, deşi n-ar strica o scoatere la pensie a mamutului încremenit în funcţie. Şi-n Primărie se simte ceva mai multă disciplină, angajaţii fiind puşi la respect şi la muncă de noul lider, care le cere periodic rapoarte despre cum şi-au îndeplinit sarcinile date. Musceleanul de pe bulevard