Poate s-a mai „subţiat” sărăcia la Câmpulung – nu şi trândăvia, care este întreţinută de cei care spală bătrânii altora, în Occident – însă bătrâneţea „înghite” dramatic târgul care nu prea mai are pentru cine se înnoi. Regenera, căci tot este pe val termenul cu care fac istorie doi primari cărora le-a căşunat pe bietele parcuri. La apariţia Evenimentului Muscelean, acum 22 de ani, unul dintre laitmotivele relatărilor de la acea vreme, desprinse, fireşte, din realitatea câmpulungeană a anilor ’90, îl constituia „oraşul pensionarilor”. În primăvara lui ’95, Câmpulung devenise oficial municipiu de o jumătate de an şi lumea nu se obişnuise cu noua titulatură, aşa că, în vorbirea curentă, a rămas la rangul de oraş. Din păcate, acel slogan neplăcut, nedorit, de aşezare populată de vârstnici, a rămas la fel de actual. S-au mai dus din pensionarii de atunci, dar, între timp, au înaintat în vârstă cei care, acum două decenii, erau încă în putere şi în activitate. Cum generaţia tânără, care n-a împachetat încă, ispitită de hârburile aduse din afară de vecinii mai îndrăzneţi, este departe de a rivaliza cu numărul buneilor, cartierele îmbătrânesc, fără şanse de revenire la tinereţea şi viaţa care le însufleţea când au fost ridicate. Număraţi-vă bătrânii şi familiile tinere de pe scara de bloc şi consideraţi-vă norocoşi în situaţia în care „taberele” sunt echilibrate. Pe scara autoarei acestor rânduri, într-un bloc din Vişoi, din 20 de apartamente, doar în două găseşti câte un şcolar. Într-altul, doi copii de grădiniţă, cărora le adăugăm nou-născutul venit în viaţa a doi părinţi tineri, sub 30 de ani, mutaţi de curând. Şi asta este toată „prospeţimea” unei scări de bloc, unde „grosul” proprietarilor este reprezentat de cei trecuţi de 60 de ani, „desfăşuraţi” până la 90 de ani.
Însă Vişoiul, cu toţi “moşnegii” săi, care cresc copiii copiilor plecaţi la muncă, peste graniţe, aspiră la eticheta de cel mai tânăr dintre cartierele Câmpulungului, datorită populaţiei numeroase, în comparaţie cu restul. Şi unde e cantitate, e şi varietate. La „Flămânda”, de pildă, îmi povestea cineva, sunt blocuri în care stau, în mare parte, pensionari singuri. Unul dintre aceste imobile, de celibatari fără voia lor, părăsiţi de parteneri, care s-au prăpădit mai tineri sau mai bătrâni, locuit în special de văduve, face deseori subiectul glumelor vecinilor, care au remarcat parcă o întinerire a supravieţuitoarelor de când au rămas fără bărbaţi. Făcea notă discordantă cu mulţimea de vădane un vecin, rămas şi fără fiu, apoi şi fără soţie, săltat, în final, de nişte rude apărute de la depărtare, auzind că apartamentul omului face cu ochiul unora care s-au prins de ocazie. După moartea soţiei, s-a pus un pelerinaj al vecinelor la uşa suferindului, grijulii să-i aducă un blid de mâncare şi să-l întrebe de sănătate şi singurătate. Ce răfuieli se iscaseră între “gaiţele” care se petreceau pe scară cu farfuriile aburind, toate cu aceeaşi destinaţie: locuinţa vecinului înghesuit de văduvioarele interesate să rămână cu apartamentul octogenarului. Vestea că cucoanele se bat pe casa omului a ajuns până la urechile unor rubedenii îndepărtate, care l-au şi preluat pe unchiul singur, care risca să crape, nu de bătrâneţe, ci de atâta mâncare livrată de suratele cu interese imobiliare.
Cum există blocul văduvelor, printre primele construite la „Flămânda”, cu şanse maxime să se pricopsească cu bulina roşie, în caz că se face marcarea şi la Câmpulung, aşa există şi blocul văduvilor, mulţi proveniţi din rândurile militarilor de carieră. „Flămânda” a fost, în momentul construcţiei, un cartier de profesori şi „APV-işti” (Armata Pe Viaţă). În vilele cu două-patru apartamente, ridicate, după cum povestesc oamenii locului, pe pământurile Pedagogicului, au fost repartizaţi profesori, consideraţi pe timpuri o elită a oraşului. Şi aşa erau, pentru că se comportau, gândeau şi educau ca o adevărată elită tineri, care au devenit, la rândul lor, elite, departe de Câmpulung. Cei care n-au mai prins loc în vile au împărţit cu militarii blocurile cu patru etaje. Aşadar, un cartier considerat pe timpuri de intelectuali, care s-a „alterat” prin vânzarea locuinţelor răposaţilor de către moştenitori cui a fost interesat să le achiziţioneze.
Chiar cu noii mutaţi, vârsta a treia predomină şi îi irită pe vecinii cu copii, care n-au voie să facă nimic. Ca să nu le deranjeze liniştea, aerul şi pechinezii, care au luat locul jumătăţii trecute la cele veşnice. Pentru un “blocatar” de 70-80 de ani, un puşti de până în 10-11 ani e duşmanul de moarte, pentru că este o sursă infernală de decibeli. Şi când respiră face un zgomot inacceptabil. De aceea schimburile de replici între copii şi bunici (doar cu vârsta, mai puţin cu blândeţea şi înţelegerea nevoii de manifestare a celor mici) se axează pe alungarea pe stadion a puţinilor băieţei şi fetiţe din cartier, urmată de prostestele picimii. Şi pe bună dreptate, căci pe stadion mai găseşti o mână de sportivi (spurcaţi la gură) la antrenamente, mai paşte o vacă şi nu e nimic distractiv în pustietatea lipsită de ceva de căţărat.
Altă meteahnă a seniorilor, care a generat supărare, de data aceasta, în rândul adulţilor, este obiceiul de a păstra tot ce au strâns o viaţă. Scările late ale blocurilor au permis depozitarea în afara apartamentelor a tot ce nu gândeşti, de la mobilă veche, mâncată de carii, până la maşini de spălat bune de dus la muzeu şi stive de lemne. Sesizând riscul de a nu se putea interveni în cazul în care unul dintre înaintaţii în vârstă are nevoie de ajutor medical – fiind imposibil să treci cu o targă prin îngustimea spaţiului neocupat de trancanalele moşnegimii – un doctor a luat atitudine. Reacţia asociaţiei sesizate în privinţa pericolului în care se pun singuri a constat într-un afiş postat pe uşa scării ticsite de catrafusele mucegăite, ruginite, nedemne nici de statutul de „second hand”, care n-a intimidat pe nimeni. Căci mai căpoşi decât cei trecuţi prin viaţă, de la care, teoretic, trebuie să învăţăm…