Mărunţişuri, care, vorba primarului, ar putea fi aşternute pe o fiţuică şi înmânate lui personal ori la Secretariat sau strecurate pe sub uşă, ajung subiect de mare dezbatere în Consiliul Local. O să se bosumfle iarăşi Luci Ionescu, de la PNL, că nu solidarizăm cu una dintre recentele teme de lucru date lui Ţâroiu, de fapt, lui Blidaru, el fiind, teoretic, şef peste şeful ADP, dar îi trece. La alesul liberal a ajuns, aşa cum ajung şi la restul colegilor, la Primărie, la ziar, etc., o reclamaţie a unei cetăţene din Vişoi. Moda în comunicarea dintre Executiv şi Legislativ este ca toate nimicurile să fie expuse în plenul Consiliului Local, deşi, pentru eficienţa activităţii de legiferare a unor propuneri în interesul comunităţii, ar putea fi discutate într-un alt cadru.
De pildă, nimic nu-l împiedică pe consilierul local „x” să-l viziteze pe primar ori pe vice, căruia să-i împărtăşească ce nemulţumiri au votanţii din zona de care răspunde el, ca ales local şi ca membru de partid desemnat responsabil de o stradă sau un mănunchi de străzi. Sau, cum le-a recomandat Ţâroiu la ultima şedinţă, varianta cu răvaşul. Dar se alege gargara la tv, pentru impresionarea votantului care i-a încredinţat doleanţa personală politicianului, graţie căruia s-a auzit în tot Câmpulungul că o doamnă de la C6 vrea ca primarul să-i taie un castan din faţa blocului. Iar, de la astfel de necazuri edilitar-gospodăreşti, de care ar trebui să se ocupe directorul ADP, cel mult, viceprimarul, izul de clacă rurală al întrunirilor legiuitorilor, care fac legi, nu încuviinţează tăieri de uscături ori mutarea cuiburilor de vrăbii, este asigurat.
Ca o paranteză, nu tot ce reclamă cetăţeanul – o spunem din propria experienţă – este întemeiat. Fără legătură cu cazul prezentat de Luci Ionescu, cel puţin o dată pe lună, obişnuia să se prezinte la redacţia noastră o doamnă, tot din zona Vişoi, femeie cochetă, manierată, posibil cu ceva diplome în vitrina cu bibelouri, al cărei aspect nu trăda că nu era cu toate „ţiglele pe casă”. Nicidecum nu oferea certitudinea rătăcirii minţii de care suferă nefericita pe care o mai vedeam la răstimpuri coborând panta în vârful căreia îşi are cocoţat domiciliul, în vecinătatea Parcului Ştefănescu, şi cutreierând oraşul de la un capăt la altul, înconjurată de haita de patrupede colocatare. O ştiţi, probabil, pe femeia uscăţivă, în haine de piele tocită, care împrăştie un miros înfiorător, mare amatoare de peruci, blonde ori roşcate, lungi ori scurte, toate jumulite, pesemne, în reprizele de încăierare ale amicilor blănoşi.
În situaţia ei, nu există niciun dubiu în privinţa discernământului devenit o amintire. Vizitatoarea noastră, însă, era la polul opus la capitolul „prima impresie”. Ce reclama dama? Că este ascultată permanent! În casă, pe stradă, la pâine, la piaţă, la coafor, este ascultată, urmărită, hărţuită de prezenţa unor persoane pe care nu le vede, nu le aude, nu le cunoaşte, dar este sigură că sunt pe urmele ei. Ce dorea? Să convingem noi Poliţia, fiindcă ea n-a reuşit, să-i convingă pe urmăritorii invizibili s-o lase în pace. Insistenţele sale au avut, până la un moment dat, o frecvenţă lunară şi probabil că redacţia noastră n-a fost singura instituţie solicitată să intervină într-o chestiune clară de competenţa medicului psihiatru.
Ideea era că reclamaţiile cetăţenilor, zdraveni ori mai puţin zdraveni la „scufie”, trebuie cântărite cu prudenţă, lucru pe care liberalul care a adus în Consiliu problema femeii deranjate de castan a recunoscut că nu l-a făcut. Conform mărturisirilor sale, nu i-a consultat pe vecinii petentei, ca să se asigure, înainte de a vorbi public, că este perfect justificată şi general dorită sacrificarea arborelui. Dar, cu toate acestea, şi-a dat drumul la limbă, chit că exista pericolul declanşării unui tămbălău obştesc între locatarii încântaţi de umbra castanului şi cei alergici la colţişorul bucolic creat de prezenţa verdelui natural între griul afumat al betoanelor străpunse de coşuri.
Exista precedentul cu bradul din Grui, deci nu era cazul să se dea palpitaţii inutile cetăţenilor fără o anchetă prealabilă, din care să reiasă inconvenientele generate de prezenţa foioasei: e mâncată de carii şi cade peste lume şi maşini, e prea bogată în crengi şi maschează vizibilitatea celor morţi de curiozitate să vadă, de la balcon, cum ţopăie nuntaşii la horele dintre blocuri, blochează parcarea hârburilor aduse din străinătate ş.a.m.d. Ca să ştie primarul/viceprimarul de ce e musai să fie tăiat. Nu că s-a trezit o cetăţeancă indispusă de negura produsă de coronamentul stufos… şi săriţi cu drujba pe castan!
Singura justificare livrată de purtătorul sesizării în Consiliu a fost că arborele „o deranjează foarte mult”, ceea ce nu constituie chiar un motiv serios pentru ciopârţirea lui. Chiar vorbitorul a recunoscut că acţiunea de căsăpire trebuie să aibă la bază acordul tuturor proprietarilor de apartamente. Deşi el, ca membru al Comisiei de Urbanism – căci de urbanism ţine şi estetica spaţiului verde – putea să se convingă şi singur ce doreşte lumea şi apoi să informeze Executivul. Liviu Ţâroiu a anunţat că „plouă” cu cereri la Primărie, de la asociaţii şi cetăţeni, care solicită să dispară din faţa blocurilor tot ce se cheamă clorofilă. În isteria asta cu defrişarea în masă de copaci sănătoşi, la grămadă cu cei găunoşi, Consiliul Local a produs următoarea idee: plantarea unor arbuşti pitici. Evident, ca să nu depăşească nivelul inteligenţei unora care, dacă n-ar fi avut nevoie de acordul Primăriei, erau de mult săriţi cu topoarele, ca barbarii, pe un biet copac născut, fără vina lui, din lemn, nu din plastic.