„N-am fost o victimă a Securităţii, dar am rămas bolnav de frică.” Afirmaţia îi aparţine inginerului Constantin Miu (Agricola, pseudonimul literar) şi a fost făcută în cadrul unui eveniment menit să scoată la lumină fapte pozitive din activitatea Serviciilor Secrete Româneşti. Scriitorul retras, după pensionare, la Godeni a ripostat la adresa cărţii ofiţerului de contraspionaj, colonelul Gheorghe Bănescu, menite să „reabiliteze” în ochii opiniei publice activitatea specială şi pe cei care o derulau, cu un exemplu din experienţa personală. A simţit în cele şapte decenii de viaţă o teamă atât de puternică de Servicii, o teamă inoculată din perioada copilăriei, încât sănătatea i-a fost sever afectată, fiind suferind în prezent de boala „Parkinson”. A simţit permanent umbra Securităţii în spatele său: cât a fost copil, cât a fost student, cât a fost angajat în domeniul petrochimic, în care a lucrat numai cu străinii, chiar şi acum, întrucât, mărturiseşte Constantin Miu, este la vârsta la care nu se mai poate vindeca de frică.
În copilărie, simţea o teamă teribilă de şoferul şefului Securităţii Curtea de Argeş, care era din Câmpulung
Din politeţe pentru munca autorului, fost lucrător într-un sistem interpretat, înainte de ’89, ca fiind „Poliţia Politică”, inginerul termoenergetic Constantin Miu afirma că apreciază dovada de curaj a colonelului (r) Constantin Bănescu de a apărea în faţa publicului cu lucruri reale, despre care era de neconceput să se vorbească la vremea producerii lor. „În perioada în care se petreceau aceste lucruri, noi ceilalţi, care formam statul român, nu aveam de unde să ştim şi nu ştiam faptele pozitive ale Securităţii statului. Eu, de copil, am moştenit de la Securitate frica. Ca drept dovadă, astăzi sunt bolnav de Parkinson, din cauza fricii, care mi-a fost inoculată de copil. Este foarte greu, în mintea mea, chiar dacă am făcut o facultate şi am muncit destul de mult cu oameni de valoare ai ţării, nici acum nu pot să despart partea pozitivă de partea negativă a lucrurilor. Ceea ce au făcut dânşii este o raţiune de stat. Dar statul eram noi toţi şi nouă tuturor ne era frică. Mie şi acum îmi este frică.”, a precizat scriitorul, care a prezentat următorul argument în susţinerea afirmaţiei sale.
Tatăl său a fost obligat să lase o catedră universitară la Bucureşti şi să se mute la Curtea de Argeş. „Acolo a avut noroc cu Patriarhul Iustinian, căci, poate, din profesor universitar, ajungea magazioner. Prin faptul că s-a ocupat de parcul mănăstirii, a reuşit, până la urmă, să găsească o cămăruţă. Pe noi ne-au dat afară din casă, din Bucureşti, şi ne-am mutat la bunicii cărora şi lor le bombardaseră casa. Am stat în casă cu şoferul şefului Securităţii din Curtea de Argeş. Şi… ne era frică de şoferul şefului Securităţii! Pe vremea aceea, mie nu-mi era frică nici de nemţi, nici de ruşi. Mie îmi era frică de acel şofer, care era din Câmpulung!”, a continuat relatarea inginerului aplecat spre litere.
Cu precizarea că apreciază în mod deosebit munca lui Gheorghe Bănescu şi că a avut îndrăzneala de a aşterne pe hârtie fapte altădată secrete, Miu a insistat că pe el nu-l mai vindecă nimeni de teamă, oricâte lucruri bune din culisele Serviciului de Informaţii ar ieşi la iveală. „Eu, şi astăzi, simt acea frică organică. Nu vreau să spun cu răutate şi mă bucur că pot să spun aceste lucruri. După ce am făcut o facultate şi am intrat în industria petrochimică românească, am lucrat cu organe de Securitate. Şi am lucrat foarte bine cu ele. Dar mulţi colegi de-ai mei au păţit-o. Eu am fost foarte vigilent. Am lucrat numai cu străini. Am pornit instalaţii numai cu străini. N-am găsit niciun străin care să ne facă rău.”, a mai spus Constantin Miu. „N-aţi ştiut dumneavoastră. Aflaţi acum ce vă spune domnul Bănescu.”, a replicat colonelul Dumitru Şova, preşedintele Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din SRI Argeş.
„N-am fost victimă, dar am rămas bolnav de frică”
Potrivit scriitorului epigramist, „nu trebuie să se tragă concluzia greşită că noi ridicăm în slavă Securitatea, ci munca specială, pe care noi n-aveam de unde s-o cunoaştem. Eu mă feream de acel şofer. La el venea soldatul dimineaţa cu pâinea. Şi eu mă duceam şi lipeam cartelele la doamna de la pâine şi îmi dădea un coltuc pe care îl mâncam atunci. Şi eu n-am făcut puşcărie, n-am fost o victimă. Tatăl meu a fost, eu nu. Eu chiar am fost ajutat.”, sunt cele trăite de Constantin Miu în anul 1952.
Obişnuit, probabil, cu astfel de mesaje din partea celor care au simţit de-a lungul vieţii ceea ce a exprimat public inginerul Miu, colonelul (r) Gheorghe Bănescu l-a îndemnat: „Faceţi puţină deosebire între anii în care aţi suferit dumneavoastră şi ce a fost după. În acea perioadă, noi eram dominaţi de serviciul de spionaj KGB, până în 1956. Eu condamn tot ce a făcut Securitatea până în 1956, aşa cum a fost ea, că şi codiţele noastre româneşti s-au ataşat celor ruseşti şi ne-au făcut praf şi pe noi. Dar din ’61, ’62, ’63, s-a schimbat total politica. Din ’65 încoace, a fost politica pe care v-am povestit-o eu. În carte, eu condamn tot ce a făcut Securitatea înainte, dar nu sub imperiul nostru, sub imperiul tălpii bolşevice. Trebuie să facem delimitarea între cele două mari Securităţi.”
„Nu pot să fac, asta este problema.”, a replicat celălalt şi a explicat de ce. „Dumneavoastră dădeaţi telefon la graniţă în interesul statului. Dar erau alţii din Securitate, care se pot confunda cu dumneavoastră, care dădeau telefon ca să pună laba pe cel care fugise. Pentru că partea Securităţii care se ocupa de lupta împotriva propriului popor… încă nu ştim aceste lucruri şi de aceea le confundăm. Sunt foarte mulţi oameni care cred că Securitatea există şi astăzi. Trebuie să gândim foarte bine. Dacă la nivel de stat nu facem lumină din acest punct de vedere, să se despartă binele de rău, să găsim posibilitatea ca oamenii să înţeleagă ce-au făcut bun aceşti oameni, ca domnul Bănescu, pe care eu îi susţin, ca să ne putem debarasa de anumite traume pe care le avem în continuare. Noi n-am cerut ţara asta de la alţii. Dar, atunci, aceste organe represive s-au luptat cu însuşi poporul. Eu ştiu din activitatea Securităţii, după anii ’70, acţiuni de mare importanţă. N-am fost victimă, dar am rămas bolnav de frică.”, a conchis Constantin Agricola Miu, căruia, cu siguranţă, o grămadă de musceleni îi împărtăşesc punctul de vedere. „E.M.”