În al doilea volum al “Demersului pentru adevăr”, colonelul Bănescu continuă dezvăluirile din culisele Serviciilor Secrete Româneşti
Al doilea volum al „Demersului pentru adevăr”, lucrare apărută sub semnătura colonelului Gheorghe Bănescu, muscelean la origine, continuă dezvăluirile din culisele contraspionajului românesc, cu Dosarul „Comoara din deal”, Sighişoara – 1969. Cartea, scrisă pe baza unor întâmplări trăite în cariera de ofiţer al Serviciilor Secrete Româneşti, a beneficiat de o lansare la Câmpulung, joi, 1 septembrie 2016, la Biblioteca Municipală „Ion Barbu”. Şi nu se putea să n-o lanseze în zona din care s-a desprins cu peste o jumătate de secol în urmă, cum a procedat cu primul volum, prezentat publicului, la Muzeul Municipal condus, pe atunci, de Ştefan Trâmbaciu. Cel dintâi episod al „Demersului pentru adevăr” l-a dedicat profesorului Dan Dănescu, căruia îi datorează ghidarea paşilor săi către un domeniu în privinţa căruia controversele sunt parcă mai puternice ca oricând. Despre Dan Dănescu, autorul spunea că a avut rolul hotărâtor în realizarea sa. „Eram la liceul seral şi el a venit şi mi-a spus: „Gicule, vreau să-ţi aduc un ofiţer, care să stea de vorbă cu tine, căci doreşte să te bage la Şcoala de Ofiţeri.” La început, am fost sceptic… a trecut timpul, am terminat liceul, eram şi muncitor. Am plecat la Şcoala de Ofiţeri. Când m-am căsătorit, el a fost naşul de cununie.”, mărturisea colonelul Gheorghe Bănescu. A doua lansare i-a dedicat-o prietenului Nelu Constantin şi a beneficiat de un public peste aşteptările organizatorilor şi de mesaje în cinstea invitatului zilei, rostite de colonelul Dumitru Şova, preşedintele Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din SRI Argeş, generalul Nicolae Popescu, Cristian Militaru, referent la Biblioteca Municipală. Evenimentul l-a avut ca moderator pe jurnalistul Sorin Durdun.
“Contraspion cu vechi state de plată”
„Sunt muscelean şi sunt mândru de asta”, li se confesa colonelul (r) Gheorghe Bănescu participanţilor incitaţi de personalitatea autorului, „un contraspion cu vechi state de plată”, cum se descrie singur. Autorul deţine o experienţă în cadrul activităţii de Informaţii de aproximativ 30 de ani. Prin alocuţiunea sa, concepută într-o manieră admirabilă, acesta a reuşit să introducă auditoriul în atmosfera unui film de acţiune, cu spioni, însă povestea n-are legătură cu ficţiunea, fiind desprinsă din realitatea anilor ’60. Cum relatarea despre motivaţia ce a stat la baza hotărârii de a pune pe hârtie amănunte din activitatea Serviciilor Secrete, dar şi despre subiectul cărţii, expus în linii mari, cât să stârnească interesul cititorilor, este puţin spus captivantă, vom reda mesajul colonelului (r) Gheorghe Bănescu, aşa cum a fost rostit în timpul manifestării.
„Poate, eu pălesc în faţa unora, dar prin această carte îmi aduc modesta contribuţie la descoperirea unor documente, care atestă adevărul despre istoria poporului nostru. Ce m-a făcut să scriu această carte şi, în special, de ce scriu? Mulţi colegi m-au îndemnat să-i las pe alţii să scrie, pentru că nu sunt istoric. Probabil, din invidie sau din necunoaşterea faptului că eu voi reuşi să spun ceva acestui popor. După revoluţie, ştiţi bine cu toţii că am fost bombardaţi o parte din cadrul Serviciului şi, în general, Serviciile Secrete, pentru aşa-zisa acţiune împotriva statului român. Ne-au categorisit, până la urmă, „terorişti”. Am răbdat un an, doi, trei, mai mulţi ani şi, într-un final, am spus: ce-am făcut eu pentru securitatea acestui popor îmi dă dreptul şi, cu răspunderea scrisului, cu semnătura dedesubt, să spun adevărul. Poate, cineva se va trezi că nu tot ceea ce se vorbeşte despre noi este adevărat şi, garantat, nu este adevărat.
Sunt originar din Câmpulung, mi-am făcut studiile aici (începute la Liceul Pedagogic şi continuate la Liceul „Dinicu Golescu”) şi, din 40 de candidaţi, este o mândrie pentru mine, am fost singurul selectat la Şcoala de Ofiţeri. După Şcoala de Ofiţeri, am absolvit Facultatea de Drept. În 1964, am fost repartizat la Târgu Mureş, unde trăiesc şi astăzi. Am lucrat în două domenii speciale: al contraspionajului şi al muncii speciale. „Special” însemnând nişte servicii despre care nu se prea vorbeşte în popor. La cenzură, cadre şi tehnică. Dar, cea mai mare parte a timpului, am lucrat la contraspionaj şi la învăţământ. Am avut ceva idee despre acel scriitor din interior.
Prima dată, am fost la sediu, apoi am fost trimis la un raion, la Luduş, iar de la acolo, la reorganizare, fiind nevoie de cadre noi – terminasem facultatea – la Sighişoara. Partea de Nord a Braşovului trecuse la Târgu Mureş. S-a făcut o reorganizare, prin care s-a mai echilibrat puţin proporţia naţională a populaţiei. Aşadar, am fost mutat de la Târgu Mureş. Mi s-a spus: „Vei merge şi vei prelua o parte din activităţile importante”, cu gândul de a rămâne acolo ca să mă ocup de întreaga activitate. Sigur, am preluat activitatea de contraspionaj. Primele lucruri pe care le-am învăţat la şcoală şi cu care eu mă luptam în sistem erau legate de prevenire. Era o mentalitate că noi, ofiţerii de Securitate, trebuie să lovim unde sunt acţiuni împotriva statului. Care stat? Că eram noi. Eu am făcut invers. Cum să lupt împotriva statului meu? Hai, aşa cum am învăţat la Şcoala de Ofiţeri, să previn ceea ce se vorbeşte. Am căutat principalele activităţi faţă de care manifestau interes serviciile de spionaj străine, recte Serviciul de Spionaj Vest-German, care era foarte puternic. Sighişoara era formată, în proporţie de 30-40%, din saşi, germani, parte din ei rude şi participanţi la Războiul II German. Ştiţi bine cine făcea parte din acest război, ca militari, SS-işti, rudele lor ş.a.m.d.”
Biserica Evanghelică Germană, percheziţionată în secret
„Încă o chestiune care trebuie ştiută: toate puterile beligerante, fie câştigători, fie învinşi, la finalul războiului, lasă pe teritoriul lor anumiţi agenţi. Anumiţi oameni de sprijin. Că sunt rude, că sunt agenţi implantaţi sau altfel, îi lasă în acel loc. În istoria Biroului de Securitate Sighişoara, am găsit – se cheamă dosar de obiectiv – anumite date, din care am dedus că, pe teritoriul Sighişoarei, nu prea mulţi, dar erau agenţi ai Serviciului de Spionaj Vest-German, rude ale acestora, oameni interesaţi să scoată din ţară documente, valori deosebite ale poporului român şi, respectiv, ale naţionalităţii germane de acolo, ca să le ducă în Germania. M-am dus la comandant şi am raportat: „N-am de ce să mă ocup în Sighişoara de contrainformaţii în sectorul economic, fiindcă nu sunt acţiuni de sabotaj. Pe linie de interne, n-am de ce să mă ocup de elementul românesc, german sau maghiar, fiindcă nu luptă împotriva statului român. Daţi-mi voie să iau contraspionajul.” Şi să aleg câteva puncte de aici, în care să acţionez eficient, în scopul prevenirii şi nu lovirii, nu să mă apuc să găsesc aceşti indivizi sau să am aceste intenţii, să pot să-i lovesc, să-i chem la anchetă, etc. Ci să previn.
Unul dintre principalele obiective – vorbesc de cartea aceasta – a apărut după ce am găsit o informaţie dată de un colaborator că în Cetate, la Biserica Evanghelică Germană, într-un dulap există documente deosebite. „Ce documente?”, l-am întrebat. „Nu ştiu, că nu mă prea pricep, dar sunt hrisoave cu ştampilă roşie, prăfuite, peste pahare de argint, peste cărţi vechi.” Toată atenţia mea am raportat-o comandantului. Era foarte greu să primeşti o acţiune în rândul naţionalităţii germane sau maghiare. Se realiza cu procuror, cu documentaţie, cu ministru. Am întocmit un raport, care a durat câteva săptămâni, foarte bine documentat, pe care ministrul mi l-a aprobat, cu forţele respective.
După ce mi s-a aprobat acţiunea, am luat măsurile necesare pentru a putea, cu forţele mele şi forţele din spate, să ajung acolo. Trebuia făcută o percheziţie secretă. Trebuia să intru în biserică, iar în biserică era foarte greu de pătruns. Trebuia să mă asigur cu filajul, oamenii să ştie când şi cum să intrăm. Totul trebuia făcut într-un mare secret. O acţiune deconspirată însemna scoaterea afară şi Tribunalul Militar. O lună, am lucrat la pregătirea acţiunii, am intrat în secret în biserică, am deschis acest dulap, fără să se observe şi, împreună cu un coleg de la Târgu Mureş, care era specialist în istorie, am început să derulăm vizual şi cu mâna, cât am putut, documentele de acolo. Ce minune! Documentele lui Mihai Viteazul, originale, pline de praf, murdare! Erau patru hrisoave ale lui Mihai Viteazul! Împreună cu actul original de atestare documentară a Sighişoarei. Era cel al generalului Basta (n.r. Giorgio, cunoscut de români Gheorghe, Basta), al lui Gabriel Bethlen (n.r. principe al Transilvaniei). Cetatea germană Sighişoara avea nişte castre. Erau acolo şi statutele lor.”
Doi “turişti” germani au extras din biserică unul dintre hrisoavele lui Mihai Viteazul
„Când le-am văzut, eu m-am speriat, în sensul bun al cuvântului. Am luat imediat hotărârea să sigilăm şi, în timpul cel mai scurt posibil, am făcut rapoarte. Cât timp lucram la asemenea acţiuni, a apărut o informaţie că din Germania vin două grupuri de turişti, care voiau să viziteze Cetatea Sighişoarei. Cu câţiva înainte, au mai fost câteva grupuri de străini, care au vrut să intre în biserică, pentru a sustrage aceste documente, dar n-au reuşit datorită preotului. Turişti care aveau această intenţie. Au colindat toate bisericile din jur, s-au cazat la Mediaş, s-au interesat unde este Sighişoara, unde este biserica, cum să ajungă acolo. Nu este o noutate pentru dumneavoastră că toate hotelurile din ţară erau punctate cu colaboratori ai noştri, chiar dacă nu erau înregistraţi la Securitate. Când apăreau străini, raportau imediat la noi. Când m-am uitat pe diagrama adusă, am văzut că aceşti turişti vin la Sighişoara. I-am luat în filaj. Acum vă spun deschis, au trecut cei 25 de ani, am scris, toată lumea a citit cartea, şi cei de la SRI, şi cei de la… toată lumea şi m-au lăudat. O spun cu foarte multă largheţe şi sinceritate. I-am luat în filaj şi am pus nişte puncte de sprijin în jurul bisericii. Am angrenat şi Poliţia (n.r. Miliţia acelor timpuri), pentru ca la nevoie să putem să-i folosim. Încet-încet, au ajuns la biserică. Noaptea, când trebuiau să pătrundă în biserică, am pus un colaborator al meu să facă de pază acolo. La ora patru dimineaţa, am fost anunţat acasă: „S-a pătruns în biserică şi s-a luat ceva, nu ştim ce.” Un singur document a fost luat. A doua zi, de dimineaţă, am cerut aprobarea de a se proba că sunt acte importante. Ştiind că acolo (n.r. într-o casă în care se refugiaseră „turiştii” nemţi) există documentul, am cerut aprobarea telefonică a comandantului de la Târgu Mureş, iar acesta, la rândul lui, a cerut aprobarea procurorului.
Pe răspunderea mea, am pătruns în locuinţa respectivă, cu voia proprietarului. Proprietarul casei era o cunoştinţă a mea, care, cu câteva săptămâni înainte, mă rugase să-l ajut să plece în Germania. Am folosit drept motiv de a merge la el faptul că i-a venit fluturaşul cu aprobarea şi că trebuie să discutăm. Când intru în casă, actul original, de pe care nici praful nu fusese şters, era pe masă. Îl studiau. Am intrat în vrie, la fel şi ei. Când au simţit că intră cineva, germanii s-au băgat în baie şi a rămas doar proprietarul. Am luat documentul, am mers la birou şi am dat un telefon: „Tovarăşul comandant, hrisovul lui Mihai Viteazul este la mine în mână. Ce fac?” „Băi mânzule, tu vorbeşti serios? Ia o maşină de la Miliţie, ia-ţi pistolul, ia-ţi o gardă şi cu el… urgent la Târgu Mureş!”
N-am luat nicio gardă, doar pistolul şi maşina, şi m-am dus singur la Târgu Mureş. Comandantul şi directorul Arhivelor Statului mă aşteptau în birou. Acesta din urmă s-a uitat peste el, iar comandantul l-a întrebat pe director dacă este original. „Ne băgăm într-un rahat sau ne băgăm într-o treabă eroică?” „Tovarăşul colonel, de când caut eu acest document!” Fiind şeful Arhivelor Naţionale în judeţ, de mai mulţi ani, căuta aceste documente, dar nu ştia unde sunt. Mi-a spus: „Mânzule, du-te acasă, te felicit. Nu mai raportezi nimănui nimic. O să raportez la Bucureşti şi, când îţi voi da ordin, atunci acţionezi mai departe.”
Restul actelor au fost puse la adăpost de eventuale acţiuni ale agenţilor străini
„Venind acasă, mi-am suspendat orice acţiune. Am instruit toţi colaboratorii să nu mai vorbească nimic. Am dat telefon la graniţă, ca să-i reţină pe cei doi “turişti” germani, dar deja aceştia trecuseră graniţa. Iar la control nu s-a depistat nimic deosebit.
Celelalte documente, care erau acolo, trebuiau protejate. Ideea informaţiei era să le scoată pe toate. Erau câteva acte originale ale lui Mihai Viteazul, ale principilor transilvăneni din acea perioadă, înainte şi după el. Am acţionat mai departe în direcţia prevenirii scoaterii unor asemenea valori din ţară. Pentru mine, a fost un fapt normal. Au trecut anii şi, din ’68-’69, nu s-a vorbit nimic: Ce-au făcut aceşti ofiţeri de Securitate? Cu ce s-au confruntat? Şi câte acţiuni din acestea mai am de spus! Mâhnit şi deranjat de modul în care suntem trataţi, mi-am zis: este a doua carte în care scriu, într-un mod concret, ce-am făcut. Aceste documente se găsesc, unul la Budapesta, unul la Muzeul Naţional de Istorie, unul la Arhivele Naţionale Braşov, unul la Sibiu. Am mers pe firul lor în această carte, cu adrese, cu rapoarte personale. Nu m-am lăsat până n-am găsit toate acele documente pe care le-am identificat în biserică.”
Alături de răspunsul instituţiilor cărora li s-a adresat, Gheorghe Bănescu a primit şi fotocopii ale actelor, dovedindu-i-se astfel că au rămas în ţară. La trei luni după această faptă a ofiţerului, poate, coroborat cu altele, a fost emis un decret pentru protejarea printr-o depozitare corespunzătoare a unor asemenea comori.