15.3 C
Campulung Muscel
24/04/2024

Ministerul Culturii a dat cu o mână şi a luat cu alta

Va lua cu două – întrucât procesul nu s-a încheiat – poate, dublul sumei pe care i-a dat-o în acest an lui Bogdan Trâmbaciu, pentru a face din „Posada Rock” un eveniment de spart gura târgului. Nu a târgului nostru, fiindcă a noastră nu cedează decât la „vijelii”, „salamuri” şi „minuni”, după cum certifică play-list-urile din cartiere, care o ţin într-o audiţie demnă de balamuc, de dimineaţa, până târziu în noapte. Dimineaţa însemnând zece, unsprezece, când se trezesc cretinii aceştia de ordinul turmelor pe fiecare străduţă, care nu pot asculta jelania preferată decât cu boxele scoase pe fereastră, în afara scării de bloc, dacă sunt din cele de nuntă, sau cu portierele maşinii larg deschise, motiv de claxoane prelungi din partea celui blocat de discoteca auto. În comparaţie cu mizeria fonică de proporţii apocaliptice, pe gustul unor prăpădiţi care obligă o populaţie temătoare să le suporte golăniile stradale, rock-ul a ajuns cântec de leagăn. Îmi aduc aminte o scenă petrecută cu foarte mulţi ani în urmă – să fie vreo douăzeci – cu un bunic, care a trecut cu nepotul, un ţânc de şcoală primară, prin dreptul fostului Teatru de Vară, unde se ţinea, pe vremuri, „Posada”. Rockerii, aflaţi, atunci, într-o concurenţă şi în privinţa lungimii podoabei capilare, nu doar a muzicii, erau adunaţi la poartă, iar dinăuntrul zonei înconjurate de ziduri înalte răsunau acorduri puternice. „Tataie, ce e acolo?”, a întrebat puştiul curios de zgomotul care zgâlţâia geamurile locatarilor. „E iadul, tataie!”, i-a răspuns strigat bătrânelul, aruncându-le o căutătură încruntată pletoşilor pasionaţi de o muzică pentru înţelegerea şi acceptarea căreia îţi trebuie un supliment la „mansardă” faţă de omul obişnuit.

Uite, tataie, cum s-a mutat, în zilele noastre, şi s-a permanentizat iadul sub ferestrele unor nefericiţi ce suntem, fiindcă n-avem curajul de a riposta la adresa celor care ne-au transformat existenţa într-un coşmar continuu. Avem parte de iad vizual, căci nu poţi să nu te îngrozeşti la vederea burtoşilor negri înfipţi, precum parizerul în plastic, în costumaţii ridicol de strâmte, în jurul cărora roiesc toţi amărăştenii cartierului, cu guri ştirbe şi obraji deformaţi de băutură, în aşteptarea momentului în care leţcăile plonjate din portofelele graşilor le asigură doza zilnică de seminţe, rachiu ori o spălătură de cafea.

De iazul auditiv tocmai am vorbit. Nu este noapte de la Dumnezeu în care să nu te perpeleşti în pat ca prostul cu serviciu, la care trebuie să ajungi de dimineaţă, rugându-te să înceteze orăcăiala din boxe ori din gâtlejurile unor primate imposibil de încadrat în clasa superioară, care chiuie, se pupă, se înjură, se trosnesc, se păruiesc, apoi se pupă şi tot aşa până dimineaţa. O „grohăială” care îţi răvăşeşte total psihicul nimicit de atâta tortură. Chiar şi fizicul, supus la nopţi albe, în loc să se odihnească pentru a doua zi.

Acesta este iadul, nu câteva ceasuri de rock pe an. Iadul sunt toate zilele şi toate nopţile în care ţiganii şi românii care îi copiază fac liniuţe, la margine de Vişoi, în care îţi siluiesc auzul cu manele înfiorătoare, la o cantitate de decibeli suficientă cât să producă fisuri în zidurile construcţiilor comuniste, în care ne ducem zilele neputincioşi, claie peste grămadă, obligaţi să asistăm din propriile apartamente la sporovăiala celor de jos, de sus, de alături şi la spectacolul stradal, de un grotesc inimaginabil. Zi de zi, de când dă prima rază de soare, semn că iarna este dusă, şi până la căderea brumei, haosul desăvârşit, creat de nişte imbecili, care au ajuns să dicteze cum trăim, este iadul: sfârşitul liniştii noastre, al cărei sunet l-am uitat de mult.

Dacă Bogdan Trâmbaciu n-ar fi fost director în Ministerul Culturii şi rocker înfocat, fiţi convinşi că banii aceştia cu care s-a ţinut „Posada” nu s-ar fi urnit din vistieria publică. Bine că s-au dat şi aşa! Să se dea pentru toate evenimentele care mai şterg din gustul amar provocat de halul de îndobitocire manifestat, poate, mai rău decât în forma pe care am descris-o mai înainte. Să se fi dat pentru Palatul Culturii, care, de 14 ani, care se fac în decembrie, din vina Ministerului Culturii, nu mai este al câmpulungenilor. Nici ministerul nu-l mai vrea, neavând de gând să deruleze cele două treimi din lucrare neexecutate. Şi ca decepţia să fie completă, ne-am pricopsit şi cu un proces deschis de Institutul Naţional al Patrimoniului, fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice, căruia i s-a predat Casa de Cultură „Tudor Muşatescu”. De fapt, dat în judecată a fost constructorul, însă Consiliul Local şi Primăria Câmpulung au fost chemate în garanţie. În această vară, Institutul Naţional al Patrimoniului a pierdut procesul, fiind pus la plata a peste 5,7 miliarde către Romconstruct. Penalităţi la datoria privind paza şantierului, din ianuarie 2014, până în octombrie 2015. 2,2 miliarde, plus dobândă, Institutul caută să le recupereze de la săraca Primărie, rămasă şi fără clădire, pusă şi la plată şi obligată să preia şi paza. Luna trecută, Primăria a făcut recurs. Ce-o fi la recurs… Aşa că binele făcut de minister pentru festivalul subalternului este anulat de răul distrugerii iremediabile a unei bijuterii arhitecturale. 

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!