Dragoş Bucurenci, care a împlinit marţi, 30 august, 35 de ani, a vorbit într-un interviu pentru ziarul „Adevărul” despre rolul de prezentator al celui mai aşteptat show de la Pro TV, „Supravieţuitorul”, dar a povestit şi despre vacanţele pe care le-a petrecut, în copilărie, la Lereşti. În această toamnă, „Survivor”, formatul care a revoluţionat televiziunea în întreaga lume, va ajunge şi în casele românilor, care vor putea urmări aventurile şi lupta a 18 concurenţi, care vor să câştige premiul de 100 de mii de euro şi titlul de unicul supravieţuitor. Dragoş Bucurenci este binecunoscut ca jurnalist de presă scrisă şi activist de mediu, fiind fondatorul Asociaţiei MaiMultVerde, una dintre cele mai cunoscute organizaţii ecologiste din România.
„Toţi tovarăşii mei de joacă erau din Lereşti”
Interviul din „Adevărul” a fost structurat pe mai multe capitole, chiar autorul, Alexandra Costanda, mărturisind că cel mai mult i-a plăcut „Copilăria”, despre cum bunicii îi luau, pe el şi pe sora lui, cu Oltcit-ul de la serbarea şcolară şi îi duceau la Lereşti. „Eu şi sora mea ne-am petrecut toate verile din copilărie la ţară. Bunicii ne luau cu Oltcit-ul lor de la serbarea şcolară şi ne duceau la Lereşti, care e la poalele Munţilor Iezer, lângă Câmpulung Muscel, şi acolo stăteam toată vara. Am avut un amestec de copilărie de orăşean pur-sânge, pentru că, în timpul anului, eram la Bucureşti, oraşul cel mai reprezentativ pentru ce înseamnă viaţă urbană, dar, în acelaşi timp, verile, trăiam ca un copil de la sat, toţi tovarăşii mei de joacă erau din Lereşti. Aşa cred că mi s-a format gustul pentru drumeţii, pentru că asta făceam când eram mici, ne duceam pe dealuri, ne duceam pe munte, după ciuperci, după zmeură. Ne duceam la scăldat în Râul Târgului. Am avut o copilărie foarte rurală. Când eram mic, Bucureştiul nu mi-a plăcut de niciun fel, pentru că Bucureştiul comunist era foarte gri şi cenuşiu sau, cel puţin, aşa mi-l aduc aminte.”
„L-am văzut pe bunicul meu plângând la înmormântarea generalului Milea”
În discuţia cu redactorul de la „Adevărul”, Dragoş Bucurenci a descris cum a trăit Revoluţia din 1989, fiind în vacanţă la Lereşti. „Aveam 8 ani la Revoluţie, îmi aduc aminte foarte bine, dar nu eram la Bucureşti, eram la Lereşti, în vacanţă. Felul în care am perceput Revoluţia a fost foarte interesant, Lereşti fiind şi satul lui Vasile Milea, care era atunci Ministrul Forţelor Armate. Generalul Milea a condus, la ordinul dictatorului, represiunea din Bucureşti, din 21 decembrie, iar apoi s-a sinucis din pricina remuşcărilor, numai că, în timpul Revoluţiei, lucrul acesta s-a înţeles cu totul altfel. S-a crezut că el a refuzat să tragă în manifestanţi şi, atunci, a fost executat de dictator, aşa că la Lereşti, în satul lui natal, a avut loc o înmormântare cu onoruri militare, generalul Milea fiind declarat erou naţional. Cred că m-a marcat povestea asta şi din cauză că l-am văzut pe bunicul meu plângând în ziua înmormântării, lucru care m-a impresionat foarte tare, bunicul meu nu era un om care-şi arăta cu uşurinţă emoţiile. Probabil, de asta m-a interesat să-i urmăresc povestea de-a lungul anilor şi, pe măsură ce au început să apară mai multe informaţii despre acele zile, cred că felul în care s-a schimbat înţelegerea poveştii generalului Milea, pentru mine, a semănat şi cu felul în care s-a schimbat percepţia Revoluţiei.”
„Bunicul dinspre mamă a fost primul din familia lui, de ţărani lereşteni, care a terminat o facultate”
Întrebat care este povestea familiei Bucurenci, Dragoş a povestit: „Sunt două familii, Bucurenci este familia mamei, familia tatălui e Radu, iar eu mi-am ales ca nume de scenă Dragoş Bucurenci, pentru că nu voiam să-mi fie abreviat numele cu trei iniţiale, cum se întâmplă în astfel de cazuri. Dar pe mine mă cheamă Dragoş Radu Bucurenci, mama nu a luat numele tatălui. Familia Radu e o familie de olteni, bunicul Fănică a fost deţinut politic, la începutul regimului comunist, şi asta i-a marcat toată viaţa. De partea cealaltă, dinspre mamă, bunicul a fost primul din familia lui, de ţărani lereşteni, care a terminat o facultate şi a ajuns conferenţiar universitar, a scris manuale de chimie textilă, de pe care am văzut că şi acum se mai dau examenele la liceele industriale. Bunica maternă a venit, de asemenea, dintr-o familie săracă din sudul Moldovei şi a fost foarte conştientă că, fără venirea comuniştilor la putere, nu ar fi făcut niciodată facultate… Am fost o familie ca oricare alta, cum au fost toate familiile din comunism şi din traziţie, o familie pe care eu o numesc lower-middle-class. Tata era asistent universitar, mama – cercetător la Cantacuzino, nu câştigau foarte mult, dar nici nu erau foarte chivernisiţi, aşa că banii erau mereu o problemă. Pentru mine a fost interesant în tranziţie să descopăr lucrul acesta, că nu eram dintre cei care îşi permiteau foarte multe lucruri. În comunism era mai greu să sesizezi diferenţele de clasă, pentru că aveai doar nomenclaturiştii, care erau o castă, şi restul populaţiei, care era cam la fel de săracă în ansamblul ei… Eu mă consider un om norocos. Am avut o familie ca foarte multe familii din ţara asta, iar ăsta e un privilegiu de care mi-am dat prea târziu seama. Şi eu, şi sora mea am putut merge la şcoală, am putut merge la facultate, am găsit de lucru după ce am terminat cursurile şi toate aceste lucruri, noi nu ne dăm seama, sunt, de fapt, nişte noroace extraordinare.