Dezbinările din adunări. Prima rană pe care pune Pavel degetul este aceasta: să n-aibă dezbinări între ei (1 Corinteni 1.10). Dezbinarea este o pacoste pe capul multor adunări. Adunări înfloritoare au fost nimicite prin dezbinări cu pricini însemnate, altădată însă fără astfel de pricini. Lipsa de smerenie, ambiţia, simpatiile şi antipatiile dau naştere la dezbinări. Cine nu ia seama poate să dea drumul la cuvinte grele, cu urmări triste. Cu ceva mai multă smerenie, judecarea aspră a altora ar putea fi înlăturată. Dezbinarea este o piedică în calea binecuvântării. Unii cred că prin dezbinare aduc slavă lui Dumnezeu, căci se arată plini de râvnă pentru lucruri pe care le cred de cea mai mare importanţă, când, de fapt, ele nu sunt aşa. „Să n-aveţi dezbinări [schisme] între voi“. Multe dezbinări au fost de atunci şi până acum şi de asemeni multe încercări de unire! Istoria bisericească este plină de astfel de lucruri, care te obosesc când le citeşti. „Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei că între voi sunt certuri“ (versetul 11). Cloe trebuie să fi fost o femeie cunoscută în adunare. „Ai Cloei“ vor fi fost ori băieţii ei, ori rudele ei, ori sclavii ei, care au venit la Pavel şi i-au spus situaţia din Corint.
Patru partide dezbinate în Corint. Printre corinteni erau patru partide ieşite din simpatie. O partidă era a lui Pavel, alta a lui Apolo, alta a lui Petru şi alta a lui Hristos. Unii simpatizau mai mult cu Pavel, care le vestise evanghelia şi prin care se întemeiase adunarea de acolo; alţii simpatizau mai mult cu Petru, care nu fusese în Corint. Probabil că erau acolo unii evrei care crezuseră, dar care nu erau izbăviţi de sub robia legii şi care îşi închipuiau că Petru încuviinţează ţinerea legii. Apolo era un iudeu din Alexandria, din Egipt. El avea talent de vorbire, dar nu cunoştea mai de aproape mântuirea. La Efes, când soţii Acuila şi Priscila l-au auzit vorbind cu atâta înflăcărare despre Domnul Isus, le-a plăcut şi l-au poftit la ei acasă şi i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu. Aşa a fost Apolo introdus mai adânc în evanghelie. Fraţii îl iubeau şi l-au rugat să se ducă în Ahaia. I-au dat scrisori de recomandare, pentru că aşa se lucra pe vremuri. Aşa a venit la Corint. De la simpatii, corintenii au ajuns la hârâieli, unul ridicând în slăvi pe unul, altul pe altul, punându-i poate în contradicţie pe unul cu altul. Slăbiciuni omeneşti! Slăbiciunile acestea însă pot să ajungă până acolo încât să împiedice binecuvântările lui Dumnezeu. Aceasta l-a întristat pe Pavel. „Trebuie să fiţi uniţi în chip desăvârşit, într-un gând şi o simţire“. O familie bine unită este de neînvins – zicea cineva; iar o adunare bine închegată, strâns unită, este binecuvântată. Acolo fiecare dă întâietate altuia în cinste şi este plin de dorinţa de a sluji Domnului, trăind în sfinţenie înaintea Lui şi ascultând de Cuvântul Lui. Diavolul nu poate să rabde lucrul acesta şi dă târcoale, făcând chiar prin simpatii şi antipatii să se nască dezbinări; iar după ce au apărut, ştie cum să le întreţină şi cum să despartă sufletele. Adeseori sunt la mijloc lucruri de nimic care, dacă ar fi cercetate cu smerenie în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu, s-ar aplana uşor.
Dezbinarea poate duce la nimicirea unei adunări. Apostolul Pavel întrebuinţează o asemănare şi spune că adunarea este un templu al lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 3.16). Fiecare credincios este o piatră vie în acest templu, iar Duhul Sfânt locuieşte în el şi lucrează în fiecare în parte, ca şi în adunare. Se poate întâmpla ca cineva, dându-şi seama sau nu, să strice acest templu; iar cine strică templul se nimiceşte pe sine însuşi. Greu lucru este când cineva introduce în adunare lucruri care o murdăresc, care o pângăresc şi o nimicesc. Pe oricine face lucrul acesta îl va nimici Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeul rânduielii. Când fiecare caută să se ridice pe sine însuşi, fără să-l fi pus Dumnezeu în locul în care doreşte să fie, atunci vine domnia bunului plac, fiecare face după voia lui. O astfel de adunare este sortită nimicirii. În adunare însă, fiecare priveşte pe altul mai presus de sine însuşi; fiecare mulţumeşte pentru darul sau darurile pe care Dumnezeu le revarsă prin unii sau prin alţii dintre fraţi.
Tendinţa de a nu-i preţui pe bătrâni. „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi îmbrăcaţi cu smerenie, pentru că Domnul stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har“ (1 Petru 5.5). Tinerii sunt porniţi să nu-i preţuiască pe bătrâni. Pornirea aceasta se vede în lume şi caută să se strecoare şi în adunare. De la un timp, tinerii se cred mai înţelepţi, mai plini de vigoare, şi vor să ia locul celor bătrâni. Să aibă însă puţină răbdare! Dacă, în adevăr, sunt duhovniceşti, le vor lua locul. Când însă vin cu pretenţii, ele au un miros urât, a mândrie, şi atunci Îl au pe Dumnezeu împotrivă.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu Nr.3 Câmpulung Muscel. Telefon contact: 0745.021.424