8 C
Campulung Muscel
25/10/2021

Niciun ales local, alături de singura supravieţuitoare a tragediei familiei Arnăuţoiu: 57 de ani de la execuţia fraţilor

Sfârşitul fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu, împreună cu camarazii din Rezistenţă, în faţa plutonului de execuţie, comemorat la Mateiaş 

Municipalitatea câmpulungeană se face încă o dată de ruşine prin lipsa de iniţiativă de a acorda distincţia de „Cetăţean de Onoare” singurei supravieţuitoare a celei mai încercate familii din România, după cum o numea marele lider ţărănist Corneliu Coposu. Părinţii, Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu, morţi în închisoare, fraţii Toma şi Petre, executaţi, fratele cel mare, Neluţu, răpus pe front, iar mezinul, Anton, invalid de război. Sunt cei dragi pierduţi pe rând de Elena Ion Arnăuţoiu, ea însăşi închisă timp de şase ani, pentru refuzul de a-şi denunţa fraţii partizani. În această primăvară, conducerea naţională a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România a propus autorităţilor locale să recompenseze cu distincţia de onoare memoria şi sacrificiul luptătorilor anticomunişti, care au compus Rezistenţa din Munţii Muscelului. Însă ai noştri s-au făcut că plouă, deşi n-ar fi trebuit să existe ezitare, dată fiind vârsta de 97 de ani, pe care o are Elena Ion Arnăuţoiu, căreia i-ar fi produs alinare reparaţia morală târzie a trecerii fraţilor săi în rândul „Cetăţenilor de Onoare”. „N-au plecat acolo, ca să-şi apere averea pe care n-o aveau. Au plecat să apere credinţa, demnitatea şi libertatea poporului român. Pentru asta au murit atâţia tineri şi atâţia oameni de seamă ai Ţării Româneşti!”, a afirmat doamna Elena, plângând ca la auzul veştii morţii fraţilor în faţa plutonului de execuţie, marţi, când s-au comemorat 57 de ani de la tragicul deznodământ al Rezistenţei. În condiţiile în care se vorbeşte tot mai puţin despre martiriul „Haiducilor Muscelului”, părintele Marian Diniţoiu, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din zona Muscel, împreună cu Liviu Cioacă, directorul Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”, a organizat la crucea de la Mateiaş, de lângă „Zidul Roşu”, o ceremonie în amintirea cumplitului sfârşit al lotului Arnăuţoiu.     

“Toma n-a căzut după primul glonţ. Atunci, l-au îmbrâncit în groapă şi au turnat var pe el ca să moară”

Părintele Marian Diniţoiu a realizat, prin alocuţiunea rostită în debutul acţiunii, o tristă întoarcere în timp, la data de 19 iulie 1959, când liderii Rezistenţei anticomuniste au sfârşit în faţa plutonului de execuţie. „În barbaria vremurilor, un grup de oameni patrioţi, oameni cu idealuri sănătoase, au fost anihilaţi, masacraţi de structurile Securităţii, la Jilava, în data de 19 iulie 1959. Pentru acest moment, ne-am gândit să aprindem o lumânare în inima şi sufletul nostru, pentru ca istoria să nu se repete. Cine nu-şi cunoaşte istoria şi n-o trăieşte riscă să repete greşelile făcute de antecesorii noştri.”, a punctat organizatorul acţiunii de marţi, care a trecut în planul secund al evenimentului, în favoarea doamnelor Elena Ion Arnăuţoiu şi Laurenţia Arnăuţoiu, sora, respectiv nepoata lui Toma şi Petre Arnăuţoiu. Cele două distinse doamne au împărtăşit celor prezenţi mărturii cutremurătoare despre viaţa grupului de la Nucşoara, iar doamna Elena Florea, cum este cunoscută în Câmpulung, a depănat fragmente ale unei experienţe teribile, marcate de o suferinţă inimaginabilă, care a continuat şi după ieşirea din închisoare. 

Discursul său s-a concentrat pe ultimele clipe ale existenţei pământene a lui Toma Arnăuţoiu, încheiate prematur, la doar 38 de ani, alături de fratele mai mic, Petre, executat în aceeaşi împrejurare. Singura supravieţuitoare directă a familiei Arnăuţoiu, decimate de prigoana comunistă, doamna Elena Ion Arnăuţoiu, a ţinut să fie prezentă la comemorarea a 57 de ani trecuţi de la un episod care îi umple ochii de lacrimi şi acum, semn că durerea şi amintirea celor dragi îi răscolesc sufletul şi i-l vor răscoli cât va fi viaţă în făptura-i fragilă. 

„M-am născut la Nucşoara, asemenea celor patru fraţi ai mei, eu fiind singura fiică a familiei. Am copilărit împreună, am trăit împreună şi toată viaţa am fost educaţi să ne iubim şi să fim alături unul de celălalt. Eu am fost alături de Toma şi de Petre până în ultima clipă, la Securitate, când au fost duşi să-i condamne la moarte şi să-i execute. În 1958, au fost trădaţi şi capturaţi. Odată cu ei, ne-au luat şi pe noi, toţi ceilalţi, despre care s-a crezut că suntem implicaţi, peste 135 de persoane. Ne-au dus la Securitate, la Piteşti, unde într-o celulă ne-au băgat pe toate cele 16 femei, soţiile, mamele, rudele celor care i-au ajutat pe fraţii mei, timp de nouă ani, cât au stat în munte. Sus, la Securitate, erau încarceraţi bărbaţii. Am stat acolo nouă luni, pentru anchetă, ca să ne formeze dosarele şi să ne poată judeca. Zi de zi, femeile erau chemate la Securitate şi se întorceau bătute, cu fotele târâş, chinuite, pentru că nu voiau să recunoască tot ceea ce au făcut pentru fraţii mei. În acele nouă luni, n-am văzut cerul şi n-am pus piciorul pe pământ. Cu mine în celulă a fost şi mama mea. În dimineaţa zilei de 19 iulie 1959, dintr-o dată, ne-am trezit cu un zgomot infernal. Auzeam cum se trăgeau zăvoarele celulelor, după aceea, un zgomot de lanţuri, urmat de ţipete de disperare. Îi scoteau pe cei pe care îi duceau să-i condamne la moarte. Şi ştiau că vor fi condamnaţi la moarte. Strigau cât îi ţineau puterile: „Nu ne omorâţi, că n-am făcut nimic rău! Am vrut numai binele acestui neam şi al acestei ţări!” Îşi strigau soţiile şi mamele: „Rugaţi-vă pentru noi să nu ne omoare!” Din celule, femeile le-au recunoscut glasurile şi au început şi ele să ţipe. Îşi smulgeau părul de pe cap, îşi rupeau hainele de pe ele… era un zgomot infernal, a fost ceva ce nu vă pot descrie. Mama mea a căzut în genunchi şi-l implora pe Dumnezeu să nu-i omoare copiii. Mi-a marcat sufletul şi mi s-a întipărit în creier acel zgomot. În timp ce îi cobora, se auzea din ce în ce mai slab strigătul lor de disperare. Din celulă, toată ziua, nu auzeai decât gemetele şi suspinele femeilor care îşi dădeau seama că n-o să-şi mai vadă niciodată părinţii, soţii şi copiii.”, povestea doamna Elena, printre lacrimi, momentul despărţirii.

Toma şi Petre Arnăuţoiu au făcut parte din lotul I, cel al condamnaţilor la pedeapsa capitală. Sora lor, din lotul V, ai cărui membri erau consideraţi purtătorii unei vine mai reduse în fenomenul mişcării anticomuniste. Omisiune de denunţ, mai precis, a fost acuzaţia pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi cei incluşi în penultimul lot de osândiţi. În lotul cu numărul şase s-au aflat cei care au mai trecut printr-o arestare, cum au fost părinţii săi, Laurenţia şi Ion Arnăuţoiu, săltaţi şi încarceraţi în 1949, când grupul de partizani s-a refugiat în munţi. „Mama şi tata au fost luaţi încă o dată, ca să le dea din nou puşcărie. Li s-a părut că le-au dat prea puţin cât au făcut, şase ani. După ce ne-au judecat, fiecare lot, ne-au dus la Jilava. Acolo era încarcerarea. O să vă povestesc cum a fost omorât Toma. Când ne-au dus la Jilava, n-am mai fost cu aceleaşi femei. Doar cu o parte dintre ele. Printre acestea şi Victoria, soţia fratelui mai mic, Petre. Ea, din când în când, făcea crize de nervi. La Jilava, noi, femeile, eram păzite de miliţience. Una dintre ele, când a auzit zgomotul, a intrat înăuntru. Eu am recunoscut-o. Această miliţiancă fusese cândva femeie de serviciu, peste drum de casa mea, la familia Moisescu. Mă cunoştea foarte bine şi mă respecta. A întrebat-o pe cumnata mea: „A cui soţie eşti? A lui Petre sau a lui Toma?” „Sunt soţia lui Petre.” „Eu am fost de faţă când l-au executat pe Toma.”, a zis ea. Mi-am permis s-o rog: „Spune-mi, te rog, cum s-a întâmplat.” Ea, pentru că avea respect pentru mine, mi-a povestit, deşi, poate, îi era interzis. La Jilava s-au format într-un rotund, de jur împrejur, cele 16 gropi pentru cei condamnaţi la moarte din lotul Arnăuţoiu. Primul executat a fost Toma. A fost dus, cu lanţuri de picioare, spre marginea gropii. Fiecare avea voie să spună care îi era ultima dorinţă. Toma a luat poziţia de drepţi şi a rostit: „Trăiască Armata Română!” Asta a fost ultima lui dorinţă. După aceea trebuia să fie legat la ochi cu o cârpă neagră, ca să nu vadă din ce parte vine glonţul. El a refuzat. „Vă rog, nu mă legaţi! Vreau să văd glonţul care mă va ucide.” S-a tras, însă n-a căzut după primul glonţ. Atunci, l-au îmbrâncit în groapă şi au turnat var pe el ca să moară. Aşa a fost omorât fratele meu, Toma. Dacă cineva dintre dumneavoastră va cerceta arhiva de la Jilava, poate constata că acest lucru este adevărat. Femeia aceea, dacă mai trăieşte, ar putea să confirme ceea ce mi-a spus mie, ca să vă convingeţi că nu am minţit cu nimic. Pentru mine, a rămas cea mai neagră zi din viaţa mea. Am făcut în continuare puşcărie. Mama a fost distrusă, că i-au fost omorâţi copiii. Şi astăzi am o rană în suflet, care nu s-a vindecat şi nu se va vindeca niciodată. Aştept să mă duc la ei, acolo, sus, să ne reîntregim familia. Nu ştiu unde sunt îngropaţi părinţii şi fraţii mei. Dumnezeu să-i odihnească!”, şi-a încheiat mesajul sfâşietor doamna Elena Ion Arnăuţoiu, nu înainte de a le mulţumi participanţilor veniţi să-i comemoreze pe muscelenii din Rezistenţă. 

Fiica mezinului familiei Arnăuţoiu, alături de mătuşă

Fiica celui mai mic dintre cei cinci copii ai familiei Arnăuţoiu, Laurenţia, pe care Anton a botezat-o cu numele mamei sale moarte în închisoare, a dorit să adreseze câteva cuvinte „aproape nesemnificative” – cum cu modestie şi-a caracterizat discursul – faţă de cele ale mătuşii sale. „Grupul Arsenescu-Arnăuţoiu a fost un exemplu de longevitate. În mişcarea naţională anticomunistă armată, această longevitate a fost realizată, în primul rând, prin organizare şi o disciplină riguroase, condiţii datorită cărora a supravieţuit în cele mai vitrege momente, în cei aproape zece ani de existenţă. (…) Printre cei 16 – ulterior, în 1962, a fost executat, după ce a fost prins, tot în urma unei trădări, şi colonelul Arsenescu – se numără învăţători (Mica, Andreescu, Moldoveanu, Gheorghe Popescu), preoţi (Constantinescu, Ionel Drăgoi, din Nucşoara, Titu Jubleanu, Benone Milea, Tomeci), o sumă dintre cei care au susţinut, din toate păturile sociale, această mişcare naţională anticomunistă. Cum spunea marele om politic Iuliu Maniu, ne închinăm memoriei eroilor căzuţi, şi acestora, dar tuturor eroilor României, pentru că au luptat pentru drepturile sfinte ale neamului. Stă în firea noastră a muri pentru ceva sau pentru cineva. Dar este extraordinar de important să ne aducem aminte pentru ce şi pentru cine şi-au dat viaţa toţi eroii noştri, din toate timpurile, pentru patria şi semenii lor. Dumnezeu să-i odihnească!”, a afirmat Laurenţia Arnăuţoiu. 

Deşi elev, fratele cel mare a intervenit când a luat foc Seminarul de copii orfani, în timpul incendiului care a distrus cartierul Şubeşti

Pornind de la emoţia puternică produsă auditoriului de către doamna Elena Arnăuţoiu, împărtăşind experienţa dramatică a pierderii părinţilor şi fraţilor, istoricul Radu Petrescu a expus câteva generalităţi despre organizaţia înfiinţată şi condusă de colonelul Gheorghe Arsenescu, a cărei conducere a fost predată fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu. „Haiducii Muscelului” va rămâne în istorie drept cea mai longevivă organizaţie de rezistenţă anticomunistă din România. „Într-o Românie, în care numărul total al celor care au luptat cu arma în mână împotriva regimului comunist instaurat cu ajutorul unei armate sovietice eliberatoare de circa un milion de oameni. Restul populaţiei a fost, practic, supus, nu a avut nicio reacţie, dar aceşti oameni, puţini la număr, 10-12.000 la nivelul întregii ţări, au umplut închisorile României de victime. Conform unor evaluări, circa 2 milioane de români, la un total de 18 milioane, au fost arestaţi. Dintre aceştia, aproximativ 200.000 au fost condamnaţi şi 1.500 executaţi. Mulţi executaţi, chiar fără proces, printre care şi un membru al organizaţiei iniţiale fondate de colonelul Arsenescu, studentul ţărănist Traian Marinescu Geagu, care a venit din Dâmboviţa şi a devenit aghiotantul colonelului Arsenescu, depunând garanţie, în numele de onoare, de către bunicul meu, preotul Cotenescu. Aşa cum a spus doamna Arnăuţoiu, tatăl dânsei a suferit două condamnări. Prima condamnare a fost în procesul care s-a soldat cu Sentinţa 479 din 11 mai 1950, în care, alături de grupul din zona Câmpulung şi la Nord de Câmpulung, trebuiau să fie condamnaţi şi părinţii. Cu învăţătorul Iancu Arnăuţoiu, preotul Cotenescu se cunoştea de mult, avuseseră activităţi politice comune. Deşi din partide diferite, amândoi fuseseră aleşi pe lista Opoziţiei Unite, în 1925, pentru prima Cameră de Comerţ a Judeţului Muscel. De asemenea, îl cunoştea pe Ion, Neluţu (n.r. fratele cel mare al Elenei Arnăuţoiu), un tânăr elev, care, atunci când Seminarul de copii orfani de la Câmpulung a luat foc, într-un mare incendiu, care a distrus tot cartierul Şubeşti, în 1934, s-a remarcat prin curajul pe care l-a avut, înainte să vină pompierii din Câmpulung, Piteşti şi Târgovişte (care nici n-au mai ajuns). 16 din grupul Arnăuţoiu au fost executaţi. Un omagiu trebuie să-l aducem şi celor patru preoţi care s-au alăturat fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu. Preotul Nicolae Andreescu i-a fost elev preotului Cotenescu la Seminarul „Neagoe Basarab” de la Curtea de Argeş. Mulţi din grupul celor condamnaţi erau cunoscuţi ai bunicului meu.”, a afirmat acesta. 

O slujbă oficiată de preotul Diniţoiu şi un moment de reculegere au încheiat o comemorare, pentru care niciunul dintre aleşii locali n-a găsit, în agenda zilei de marţi, răgazul necesar participării la un eveniment care nu le-ar fi răpit mai mult de o jumătate de oră. 

 

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!