Presbiterii sau episcopii puşi de Duhul Sfânt. Cuvântul „presbiter” nu s-a mai tradus în româneşte, ci a fost lăsat ca în greceşte. În româneşte înseamnă „bătrân” sau „mai bătrân”, iar unele traduceri aşa îl au tradus. Nu este corect ca acest nume să fie tradus cu „preoţi”. „Hiereus” în greceşte înseamnă „preot” în româneşte, iar „presbuteros”, aşa cum este scris aici în 1 Petru 5.1, înseamnă „bătrân” sau „mai bătrân”. Toţi credincioşii sunt preoţi, bărbaţi şi femei; toţi sunt preoţi pentru Dumnezeu, dar nu toţi sunt presbiteri. Presbiterii sunt aceia care, pe lângă o experienţă mai bogată, o cunoaştere mai adâncă a Cuvântului lui Dumnezeu, au şi o vârstă mai înaintată, care adaugă la prestigiul lor. Ei îi supraveghează pe ceilalţi, dau îndrumări, ţin disciplina şi, dacă au darul, îi păstoresc pe cei credincioşi şi îi învaţă. Nu este nicio adunare care să aibă un singur presbiter, ci totdeauna mai mulţi. La început, presbiterii erau aşezaţi de apostoli sau de un înlocuitor al apostolilor. Apostolul Pavel fiind în Milet, a trimis la Efes şi a chemat pe presbiterii bisericii şi, când au venit la el, le-a zis: „Luaţi seama la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt episcopi” (Fapte 20.28). Deci Duhul Sfânt îi punea pe unii să fie bătrâni sau episcopi, mai târziu însă toate s-au stricat şi episcopii au ajuns să fie puşi de oameni.
Presbiteri sau bătrâni în zilele noastre. Ne întrebăm: mai sunt şi astăzi presbiteri în înţelesul Scripturii? Da, sunt; fiecare adunare îşi are presbiterii ei. Ei lucrul şi-l fac, dar numele de presbiter nu-l poartă, ca să nu se mândrească. Prin numele acesta, unii s-au înălţat mai presus de alţii, ridicându-se deasupra tuturor. După cum se vede în Apocalipsa 2.6,15, a fost luptă şi până la urmă nicolaiţii au biruit, împărţind biserica în cler şi poporul de rând. Presbiter sau episcop este unul şi acelaşi lucru, cum se vede în Fapte 20. În creştinătate, cum ştim, este altfel; noi însă ne ţinem de Cuvântul lui Dumnezeu. Oamenilor le trebuie întâi mântuirea în Domnul Isus Hristos, să fie deci oameni care s-au întors la Dumnezeu, care au Duhul Sfânt, şi pe urmă vor vedea ei cum este după Cuvânt şi cu presbiterii sau episcopii. Căci Cuvântul lui Dumnezeu trebuie înţeles prin Duhul Sfânt, care ne călăuzeşte în tot adevărul.
A păstori turma lui Dumnezeu. Apostolul Petru se numeşte presbiter alături de ceilalţi presbiteri din adunările cărora le scria. S-a aşezat deci pe aceeaşi bancă cu ceilalţi presbiteri şi n-a socotit ca înjosire pentru el să spună că şi el este un presbiter, deşi era apostol, iar apostolii aveau o misiune cu totul deosebită. Petru îi îndeamnă: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu”. Şi lui însuşi i se dăduse această însărcinare: „Paşte mieluşeii Mei, paşte oiţele Mele, paşte oile Mele”. Turma este a lui Dumnezeu, nu a voastră! Cine zice: Acestea sunt oile mele, eu sunt păstorul lor – acela nu vorbeşte potrivit Cuvântului. Domnul Isus este Marele Păstor al oilor, cum scrie în Epistola către Evrei 13.20. Noi suntem împreună-lucrători ai Lui şi vom răspunde de felul cum ne împlinim datoria şi misiunea pe care El ni Le-a dat. Cuvântul „turma lui Dumnezeu” arată cu câtă seriozitate trebuie făcută lucrarea de supraveghere, de disciplină şi de învăţătură. Păstorul trebuie să aibă grijă de hrana oilor, să le dea apă la timpul potrivit şi să le apere de fiarele sălbatice care le pot sfâşia. Lucrurile acestea trebuie făcute cu sufletele, din toată inima.
Seriozitatea slujirii, potrivit Cuvântului scris. Cuvântul lui Dumnezeu era foarte preţuit de cei dintâi creştini. Ei îşi procurau cum puteau vreo epistolă a apostolului Pavel. Dacă cei din Roma auzeau că cei din Efes au o epistolă a lui Pavel, făceau ce făceau şi-şi procurau acea epistolă. De obicei se scria pe pergament, pe piele, şi nu era uşor de scris. Foarte de timpuriu însă, locul Cuvântului lui Dumnezeu a fost luat de formele religioase. Cu vremea, Cuvântul a fost tot mai puţin preţuit şi oamenii nu l-au mai cercetat. În timpul prigoanelor au fost destui creştini; ei Îl iubeau pe Domnul Isus, dar nu mai cunoşteau Cuvântul cum fusese cunoscut altădată. Noi ne întoarcem însă la lucrurile de la început şi vrem să ne ţinem numai de Cuvântul lui Dumnezeu, care ne este de ajuns în orice privinţă. Ispravnicul credincios şi înţelept este pus să dea hrană slugilor, după cum spune Domnul Isus în Luca 12.42-46. Dacă face lucrul acesta, este binecuvântat; dacă însă cugetă în mod uşuratic şi zice: „Stăpânul meu zăboveşte să vină”, atunci începe să se poarte rău, să bată slugile cărora trebuie să le dea să mănânce, să se dedea la îmbuibare şi la beţie, cum este în lume. Stăpânul robului aceluia rău va veni când nu se gândeşte şi îl judecă după pretenţia pe care a avut-o. Ai avut pretenţia că-Mi slujeşti, dar te-ai purtat ca un rob viclean: „tăiaţi-l în două!”.
Felul în care se face lucrarea de păstorire. Apostolul Petru le spune presbiterilor să păstorească turma lui Dumnezeu, dar să se ferească de trei lucruri: 1) să nu facă lucrul acesta de silă, ci de bunăvoie; 2) să nu-l facă pentru un câştig urât; 3) să nu-l facă cu un duh de stăpânire, socotindu-se stăpâni peste alţii. De aceste trei lucruri creştinătatea nu s-a ferit şi a ajuns în starea pe care o cunoaştem. Auzind acestea, cineva ar putea spune: Îmi văd de casa mea, de sufletul meu, nu mă amestec. Poartă-se fiecare cum o vrea!… Un astfel de om, dacă-l pune cineva la lucru, îl face de silă, nu de bunăvoie. Altul poate să urmărească un câştig. Sunt oameni care n-au fost în stare să se apuce de o muncă productivă, sănătoasă, să-şi facă o situaţie. Fiind însă mai „buni de gură”, se apucă să vestească din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru câştig. Câştigul acesta este numit câştig mârşav, nesuferit înaintea lui Dumnezeu. Altul ar putea să pretindă: să faceţi aşa, pentru că aşa vă spun eu, care sunt mai priceput ca voi!… Evanghelia însă spune să ascultăm de Domnul Isus, pe El să-L urmăm din toată inima. Tot ce se face să fie făcut din dragoste, de bunăvoie; iar gândul de câştig, de situaţie, nu are ce căuta în adunarea lui Dumnezeu. Adunarea poate să facă binefaceri, să-i ajute pe săraci, pe bolnavi, pe cei în lipsă; dar, a-şi crea cineva o situaţie prin adunare, a primi leafă de la ea, este greşeală. Fiecare să-şi câştige pâinea muncind şi să slujească Domnului cu darul sau cu darurile pe care le are, fără să se ridice mai presus de alţii, fără să comande altora, fără să urmărească un câştig mârşav, fără să facă lucrul de silă.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel