Ultima dorinţă a supravieţuitoarei celei mai încercate familii din România s-a îndeplinit: părinţii morţi în închisoare şi fraţii executaţi au fost aduşi acasă, simbolic, prin amplasarea unei cruci la Mateiaş
Premoniţia tulburătoare a Laurenţiei Arnăuţoiu, femeia care şi-a sacrificat cinci copii pentru ţară, s-a împlinit pe 16 aprilie 2016, odată cu sfinţirea monumentului ridicat la Mateiaş, în amintirea femeilor şi bărbaţilor implicaţi în Rezistenţa anticomunistă „Haiducii Muscelului”. În urmă cu 70 de ani, răpusă de durere după pierderea întâiului născut, pe frontul din Crimeea, soţia învăţătorului din Nucşoara, Ion Arnăuţoiu, aşternea câteva versuri, în care vorbea despre somnul veşnic al tineretului satului „la monument”. Un monument ridicat întru cinstirea morţilor în război, ale căror oseminte n-au putut fi predate familiilor, pentru a-şi dormi veşnicia în pământul natal. La monument, soldaţilor pieriţi sub ploaia gloanţelor li s-au alăturat, în eternitate, junii satului ucişi pentru lupta anticomunistă şi cei schingiuiţi în închisori, din cauză că i-au ajutat pe fugarii din munţi. Acest monument închipuit, în 1946, de Laurenţia Arnăuţoiu, care îşi plângea durerea pierderii fiului, Ion, imaginându-şi, într-un poem, dorinţa lui de a fi căutat de familie şi adus acasă, a constituit ţelul care a înverşunat-o pe păstrătoarea unui testament nescris să trăiască până în ziua înălţării lui. Elena Ion Arnăuţoiu sau „doamna Florea”, cum o ştiu câmpulungenii, după prenumele soţului, reputatul profesor de Istorie, Florea Ion, a ţinut ca în a doua ediţie a cărţii cuprinzând mărturisirile sale despre drama celei mai încercate familii din România să apară această poezie având-o ca autoare pe musceleanca din Nucşoara, căreia i-a fost dat să îndure, pe rând, vestea morţii băiatului cel mare, Neluţu, pe front, arestarea şi execuţia lui Toma şi Petre, mutilarea lui Anton, prăbuşit cu avionul, în război, şi revederea, preţ de câteva ceasuri, pentru ultima dată, a fiicei, Elena, într-o celulă a închisorii Jilava. „Iar la Prut, când vei sosi, /România ne-o primi /Şi cu Maica Domnului, /Luăm drumul Muscelului. /La Muscel, când om sosi, /La Nucşoara ne-om opri, /Satul unde m-am născut, /Satul unde am crescut /Şi unde am copilărit, /Puţin timp cât am trăit. /Ţine minte pe de-a drept! /Să mă-ngropi la monument! /Spune-le tu serios /Celor care trec din jos, /Să se oprească sfios, /Să se-nchine credincios, /Căci aici este îngropat /Tineretul acestui sat.”, este „Dorinţa unui erou către mama sa”, scrisă de Laurenţia Arnăuţoiu. Şapte decenii mai târziu, supravieţuitoarea şirului prea lung de suferinţe crunte a dus la îndeplinire gândul tragic al fratelui, aşa cum şi l-a imaginat mama sa, de a fi adus în Muscelul copilăriei sale. Sâmbătă, la Mateiaş, a fost sfinţită crucea pe care sunt încrustate numele celor care ne-au lăsat una dintre cele mai sfâşietoare pagini ale istoriei acestor locuri.
Au venit la Câmpulung, de la Nucşoara, ultimii doi partizani în viaţă, verii Chirca
Ceremonia de sfinţire a monumentului, o cruce albă, frumoasă, lucrată de meşteri pietrari de lângă Câmpulung, a fost precedată de o conferinţă moderată de părintele Marian Diniţoiu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Musceleni, el însuşi descendent al unei familii de refugiaţi din Basarabia. De mult, un eveniment ţinut în sala mare a Primăriei nu a mai adunat atâta public cât a venit sâmbătă la manifestarea dedicată unuia dintre cele mai profunde momente ale istoriei naţionale şi locale. Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Foştilor Deţinuţi Politici, Sergiu Rizescu, liderul asociaţiei la nivel judeţean şi vicepreşedinte naţional, fostul deputat Barbu Piţigoi, Mircea Mureşan, de la Primăria Capitalei, care se ocupă de administraţia monumentelor, dr.Corneliu Zeană, medic primar în Cardiologie şi Medicină Internă, fondator al unei asociaţii a urmaşilor foştilor deţinuţi politici, Cristian Cocea, şeful Direcţiei Judeţene de Cultură, rude şi descendenţi ai celor care au îndurat chinuri inimaginabile în puşcăriile comuniste. Doamna Elena Ion Arnăuţoiu le-a avut aproape pe nepoatele sale, fiica fiului ei şi fiica fratelui Anton, Laurenţia, care poartă numele mamei fraţilor partizani.
Au fost părtaşi evenimentului dedicat lor şi camarazilor care au părăsit această lume ultimii doi partizani în viaţă, verii Chirca, Eugen şi Gelu, arestaţi pe când erau nişte copii, la nici 20 de ani, a căror tinereţe s-a irosit în închisoare. Ei l-au însoţit la Câmpulung pe profesorul de Istorie de la Nucşoara, Constantin Berevoianu, care a transmis salutul consătenilor săi, al urmaşilor eroilor din comuna musceleană cândva, faţă de ridicarea crucii mărturie a torturii şi sacrificiului celor 135. De asemenea, foarte implicat în îndeplinirea misiunii doamnei Elena Ion Arnăuţoiu, de a-şi aduce, simbolic, familia acasă, a fost profesorul de Istorie Cătălin Nedelcu, de la Şcoala Gimnazială din Coşeşti. Acesta a dat citire mesajului transmis de Ana Blandiana, căreia i se datorează o importantă sumă donată pentru procurarea materialului şi executarea crucii. Apoi i-a nominalizat pe cei care au ajutat în campania de strângere de fonduri: Titu Mitoi, fiul unui fost deţinut politic din Dârmăneşti, Vasile Văleanu, pictor şi grafician din New York, şi elevii săi de la clasa a VIII-a, care, audiindu-i cursul despre mişcarea de rezistenţă anticomunistă, au făcut donaţii.
“A fost ultima dorinţă pe care am mai avut-o, să ştiu că părinţii şi fraţii mei au venit acasă”
Doamna Elena Ion Arnăuţoiu, „istoria vie” şi sufletul manifestării emoţionante, pentru care a sperat, a aşteptat şi a luptat cu voinţa demonstrată pe durata celor două episoade de detenţie, nu se aştepta să vină atâta lume. A fost un moment intens, copleşitor, poate, asemănător celui în care, cu 54 de ani în urmă, abia eliberată din puşcărie, după a doua arestare, a parcurs drumul de la gară către casă întrebându-se ce va găsi, cum va fi primită de soţ şi dacă va mai fi primită. Cu patru zile înainte, pe 12 aprilie 2016, doamna Elena Ion Arnăuţoiu a împlinit 97 de ani. A mărturisit publicului, care i-a urat s-o sărbătorească la împlinirea a o sută de ani, că nu mai vrea ani, ci sănătate, căci ultima dorinţă i s-a împlinit.
„Vă mulţumesc că aţi venit în număr atât de mare. Sunt foarte impresionată. Îi mulţumesc, în primul rând, lui Dumnezeu că mi-a ascultat ruga, să trăiesc ca să văd o cruce undeva, pe care să fie scrise numele tuturor celor care au suferit în lagăre şi închisori, în special, ale celor din această organizaţie, „Haiducii Muscelului”, de la Nucşoara, consătenii mei, în majoritate, şi ale altora, pe care i-am cunoscut atât în libertate, cât şi în închisoare. Totdeauna mi-am dorit să trăiesc acest moment, întrucât mormintele părinţilor şi ale fraţilor nu le cunosc, n-am unde le depune o floare, o lumânare şi o lacrimă de recunoştinţă. Acum, văzând acest monument, simt că au venit acasă. Simt că sunt aproape de mine. Cât Dumnezeu mă va mai ţine, până mă va duce la ei, ca să ne reîntregim familia, urmaşii noştri, ai tuturor celor care sunt pe cruce, au unde aprinde o lumânare şi depune o floare în memoria lor. N-au plecat în munte cu alt scop, decât dorind cu ardoare să apere credinţa, demnitatea şi libertatea poporului român. Sunt liniştită că am unde pune o floare şi o lumânare pentru părinţii şi fraţii mei. Eu ştiu ce înseamnă suferinţa. Am fost închisă cu femei din această organizaţie. Pentru tabelul cu numele care urmau să fie scrise pe cruce, am căutat în toate dosarele şi toate cărţile, ca să am întreg numărul foştilor deţinuţi politici. Am ţinut să nu-mi scape nimeni. Sunt trecute 135 de persoane: cei care au murit în munte, cei 16 care au fost condamnaţi la moarte, cei care au murit în închisoare şi cei care am fost judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul Militar Bucureşti. Cunosc viaţa pe care am dus-o toţi în închisoare, care am mâncat mămăligă făcută din mălai stricat, amestecat cu paie tocate, ca să fie mai consistentă. Pentru mine, personal, a fost ultima dorinţă pe care am mai avut-o, să ştiu că părinţii şi fraţii mei au venit acasă. Toţi care şi-au dat viaţa merită să fie respectaţi pentru suferinţa lor în închisoare, pe care o ştiu cât de crudă a fost. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să fiţi feriţi de necazurile prin care am trecut noi!”, a mărturisit, cu ochii încărcaţi de lacrimi, doamna Elena Ion Arnăuţoiu.
Ea le-a mulţumit celor care au ajutat-o, de-a lungul anilor, să ridice un edificiu care să le amintească generaţiilor din ce în ce mai îndepărtate de buna cuviinţă şi respectul datorat predecesorilor, care au pus o convingere mai presus de propria viaţă, că au existat astfel de oameni: Ion Caramitru, fost ministru al Culturii, scriitoarea Ana Blandiana, Liviu Mihaiu, de la Academia Caţavencu, donatorul sumei cu care, în urmă cu aproape 20 de ani, s-a cumpărat terenul de la Mateiaş, Lucia Hossu Longin, realizatoarea „Memorialului Durerii”, şi alţii.
Înainte ca participanţii să se îndrepte către locul străjuit de „Zidul Roşu”, în faţa căruia a fost amplasată o cruce realizată după modelul monumentelor tradiţionale muscelene, liderul Asociaţiei Judeţene a Foştilor Deţinuţi Politici a lansat un anunţ, care a bucurat asistenţa: doamna Elena Ion Arnăuţoiu a fost propusă pentru a fi decorată de Preşedinţie. Un gest care a întârziat nepermis de mult, dar care sperăm să fie înfăptuit cât mai curând.