Cum se “evaporă” patrimoniul istoric sub ochii noştri!
Ultimele rămăşiţe ale unei biserici înălţate pe străduţa ce leagă Grădina Publică de Piaţa Centrală au dispărut, de curând, şi ele, la mai bine de un secol, în care au supravieţuit locaşului lăsat de autorităţile acelor timpuri să se dărâme din cauza vechimii considerabile. La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, când edificiul s-a năruit din temelii, ca urmare a intervenţiei Primăriei la Casa Bisericii, ca să dispună demolarea lui, construcţia ar fi avut 133-143 de ani. Motivul pentru care prezentăm astăzi povestea unei clădiri de cult creştin ortodox pe care n-au mai prins-o nici străbunicii noştri îl constituie dispariţia ultimei mărturii a existenţei Bisericii „Sfânta Vineri”, nu se ştie în ce împrejurare, din voinţa omului, combinată cu “voinţa” deceniilor trecute peste ea. Câţiva enoriaşi care frecventează Biserica „Sfântul Ilie”, de lângă Piaţa Centrală, au remarcat, recent, o schimbare în curtea unei case aflate pe traseul străbătut o viaţă, în drum spre slujbă. La intersecţia străzilor Petre Zamfirescu şi Nicolae Iorga (artera care urcă de la sticlărie, „tăiată” de braţul ce duce la Piaţă, întrerupt şi el de Grădina Publică), este un imobil impunător, aflat, din câte se pare, la al treilea posesor.
Construcţia, uşor de reperat, fiind chiar pe colţ, este situată în apropierea Pensiunii „Kokett”. În curte, dincolo de gard, o cruce amintea de vechea biserică, pe al cărei amplasament a fost ridicată vila. Nu se ştie de ce, crucea a fost dărâmată sau s-a dărâmat şi ea (posibil să fi fost mutată), la fel ca aşezământul religios, ca urmare a lipsei lucrărilor de întreţinere. Nefiind în posesia unei informaţii certe, să zicem că eliminarea simbolului aflat dintotdeauna în retina trecătorului n-a avut la bază un act intenţionat. Oamenii locului erau atât de învăţaţi cu prezenţa ei, încât, atunci când au sesizat că lipseşte ceva din tabloul intersecţiei, s-au grăbit să ne sesizeze.
Avem convingerea că grosul populaţiei, la fel ca aleşii, cele mai slabe exemplare pe care le-a produs urbea, este total indiferentă la un „mărunţiş” precum dispariţia unei cruci, parte a patrimoniului moştenit de un Câmpulung ajuns într-o stare de mediocritate fără precedent. Noi ne vom face datoria de a relata cazul, asupra căruia am fost atenţionaţi de câţiva concetăţeni întristaţi la vederea mormanului de moloz din curte, măcar pentru a avertiza că aceeaşi soartă o pot avea şi celelalte simboluri care au făcut Câmpulungul cunoscut în ţară şi sub numele de „oraşul celor 39 de cruci votive”.
Biserica a existat între anii 1757 şi 1890-1900
Prin relatarea de astăzi propunem cititorilor o emoţionantă călătorie în trecut, parcursă cu puterea minţii celui care îşi apleacă ochii asupra acestor rânduri de a reconstrui în gând un locaş de cult dispărut cu aproape 120 de ani în urmă. Nimeni nu poate spune cu precizie când a fost distrusă Biserica „Sfânta Vineri”, despre care am găsit foarte puţine referinţe în documentele despre Câmpulungul de odinioară. Cartea de căpătâi a obârşiei muscelenilor şi a acestor locuri extraordinare, nemeritate de cei care le stăpânesc în zilele noastre, plasează sfârşitul bisericii ridicate în anul 1757 în interiorul deceniului 1890-1900. Preotul Ioan Răuţescu, autorul valoroasei monografii istorice „Câmpulung Muscel”, lasă moştenire urmaşilor cele mai multe informaţii despre ansamblul bisericesc, pe care îl descrie şi pe baza unor amănunte furnizate de localnicii martori, la 1890, ai stării de degradare avansate.
Am prezentat la început care sunt vecinătăţile de astăzi ale vilei construite pe locul bisericii: peste drum, blocurile de la Piaţa Mare, în linie cu ea, pensiunea soţilor Căţoiu, iar, mai sus, la mică distanţă, fostul Cinematograf „Muscelul” şi Grădina Publică. Cu totul altele erau împrejurimile în vremurile existenţei sale. Potrivit părintelui Răuţescu, Biserica „Sfânta Vineri” se afla în grădina din faţa caselor Serviciului Sanitar şi în spatele proprietăţii N.Bălănescu. „O piatră arată locul unde fusese odinioară sfânta masă din altar. În grădina care a servit de curte bisericii cultivă acum zarzavat soldaţii de la Legiunea de Jandarmi Muscel. (…) Nu s-a mai păstrat nicio fotografie a acestei biserici. Prea puţini orăşeni trecuţi de 60 de ani îşi mai amintesc de dânsa.”, consemnează acesta.
Catagrafia de la 1810 menţionează numărul enoriaşilor, 61, care populau „14 case cu 24 suflete de parte bărbătească şi 37 de parte femeiască”. Preoţii care slujeau la „Sfânta Vineri” erau Gheorghe şi Paraschiv, lângă care, în 1841 şi 1844, conform monografiei „Câmpulung Muscel” a lui Răuţescu, figurează şi preotul Matei, „nevolnic, adică nefiind în stare să plătească dările preoţeşti”. „(…) În septembrie 1848, când bântuia cumplit epidemia de holeră, a murit şi preotul acestei biserici numit Paraschiv sau Chivu popa Tudor.” Patru ani mai târziu, s-a stins, la vârsta de 73 de ani, şi celălalt părinte, Gheorghe, despre care, încă din 1849, enoriaşii se plângeau la Protopopie că era atât de slăbit, încât nu mai putea ieşi din casă.
Primăria a cerut Casei Bisericii să dărâme locaşul degradat, ca să scape de grija restaurării
Între 1890 şi 1900, Biserica „Sfânta Vineri” a fost dărâmată, iar enoriaşii au fost împărţiţi între locaşurile vecine: „Sfântul Nicolae – Popa Savu”, Domnească şi „Sfântul Ilie”. „Un bătrân care a apucat această biserică spune că, pe la 1890, zidurile i se crăpaseră, ploua înăuntru şi chiar crescuseră pe acoperişul căzut câţiva arbori mici. Primăria oraşului, în a cărei grijă rămăseseră plata personalului slujitor şi îngrijirea bisericilor, era bucuroasă să aibă cât mai puţine locaşuri sfinte în sarcina sa şi, de aceea, nu numai că nu a luat nicio măsură de restaurare, dar chiar a intervenit la Casa Bisericii să dispună dărâmarea ei. În curtea acestei biserici s-a păstrat mult timp piatra de pe mormântul pitarului Gheorghe Anghel, cu următoarea inscripţie: „Aci odihneşte ţărâna robului lui Dumnezeu D.D. Gheorghe Angheleanu, născut la 1790 Februarie 1 şi mort la 1856 Aprilie 19. „Călătorule, ca tine am fost şi tu vei fi ca mine; ascultă dar şi ceea ce-ţi vorbeşte sufletul aceluia a cărui ţărână zace supt această piatră, că nimic d’ale lumii nu duce omul cu sine în locuinţa umbrelor decât fapta bună…”, notează părintele Răuţescu referitor la locaşul despre care, în susţinuta-i muncă de documentare, a găsit puţine amănunte.
Oasele decedaţilor au fost scoase când s-a săpat fundaţia casei
Pe locul bisericii şi al cimitirului amenajat în jur, cu cinci-şase decenii în urmă, s-a ridicat casa familiei Şerbănescu, în curtea căreia s-a păstrat o cruce, în amintirea ei. Unul dintre salahorii care au muncit la construcţia vilei le-a povestit unor cunoştinţe cum a scos oasele răposaţilor, care ar fi fost mutate într-o groapă, pe aceeaşi stradă. Renumitul doctor veterinar a fost şeful Abatorului Piteşti, până aproape de Revoluţie, când prim-secretarul judeţului, Constantin Zamfir, a decis să-l schimbe din funcţie. Reîntors acasă, a lucrat ca medic veterinar la Valea Mare. Dr.Şerbănescu s-ar fi îmbolnăvit din cauza acestei „retrogradări” şi s-a prăpădit înainte de vreme. Soţia lui, Zoe Şerbănescu, de profesie contabil, ţinea gestiunea tuturor secţiilor brutăriei oraşului: unitatea de la vânători, cea de pe Constantin Brâncoveanu, de pe strada Râului, cea din Schei, Cetăţeni, Aninoasa, Rucăr şi Stâlpeni. Soţii Şerbănescu au avut doi copii, fiica medic, iar fiul procuror. La câţiva ani după Revoluţie, Zoe Şerbănescu s-a pensionat şi s-a mutat la fiica sa, la Piteşti.
Mai aproape de zilele noastre, în imobilul respectiv a funcţionat o societate de asigurări. În prezent, frumoasa construcţie are alt deţinător, care, după cum arată exteriorul ei, curtea şi gardul deteriorat şi înclinat, n-a intrat în atribuţiile de gospodar. Crucea, care a dăinuit, culmea, în timpul comuniştilor, a dispărut taman în aceste timpuri în care autorităţile ne intoxică puternic cu teoria conservării patrimoniului, care, iată, se „dizolvă” sub nasul lor.