În acest episod, întâmplări cu Victor Naghi, povestite de Eduard Ţigler, care păstrează o grămadă de amintiri despre directorul pe care îl vedea zilnic. Faptul că Metrologia funcţiona în aceeaşi clădire cu birourile conducerii îl aducea mai mereu în calea conducătorului fabricii, un erou în ochii acestuia pentru binele făcut oamenilor şi Câmpulungului. În februarie se împlinesc 59 de ani de când Naghi a venit aici ca să construiască o maşină. Apoi o fabrică. A construit un oraş, într-un final, de care a fost rupt pe când avea încă atâtea planuri pentru oamenii acestor locuri. Eduard Ţigler l-a cunoscut pe proaspătul director desemnat la I.M.S. Câmpulung pe când era un copilandru, la profesională. Fiecare cuvânt despre Naghi este mărturia respectului pe care i-l poartă şi astăzi, la 16 ani de la trecerea lui în nefiinţă.
Era elev când Naghi l-a prins rupând liliac, pus de lucrător
Primul „şoc” pe care i l-a produs Victor Naghi – venit ca director la I.M.S. în februarie 1957 – s-a consumat pe când Eduard Ţigler era elev în anul II al şcolii profesionale. În timpul practicii efectuate la întreprindere era în grija lucrătorului Costel Manolescu. Personalul uzinei nu era obişnuit cu disciplina în stilul lui Naghi, cu tabieturile şi plăcerile acestuia, în special, pentru florile cu care a înviorat atmosfera în curtea fabricii. Într-o zi de luni, a doua zi de Paşti, când salariaţii îşi reveneau după sărbătoare, s-a petrecut incidentul, care l-a făcut pe naratorul lui să se teamă de Victor Naghi. Lângă sala de şedinţe era un atelier de turnătorie. „Acolo este o tufă de liliac. Adu şi tu nişte liliac, ca să punem pe maşină.”, i-a cerut Manolescu. Adolescentul s-a conformat şi a rupt câteva crenguţe ca să i le ducă şefului său. Naghi l-a văzut pe geam pe tânăr. A ieşit furtunos din şedinţă şi a început să urle: „Bă, ciobanilor! Nu sunteţi în stare să apreciaţi! Să aveţi grijă de flori! La oi, pe Măgură cu voi!”, s-a enervat directorul a cărui pasiune pentru verdeaţă şi prospeţime era cunoscută dincolo de porţile fabricii. „Cum te cheamă, mă?” „Ţigler!” „Eşti băiatul tovarăşului Ţigler?”, l-a întrebat pe fiul maistrului de la Uzinaj. A scăpat atunci, dar păţania i-a fost învăţătură de minte că nu trebuie să se mai apropie vreodată de florile pe care Naghi le iubea atât de mult.
O salariată, care a comis aceeaşi faptă, n-a fost atât de norocoasă. Într-o după amiază, pe când Eduard Ţigler era ofiţer de serviciu, o controloare de la Motor a avut neinspiraţia să rupă o floare din rondul aflat în faţa blocului administrativ. Naghi, care contempla incinta de la fereastra biroului său, a văzut-o pe făptaşă şi i-a cerut ofiţerului de serviciu s-o aducă la el. Cu „prada” în mână, femeia a ripostat cu îndrăzneală când directorul a muştruluit-o. Dialogul trebuie să fi fost unul aprins şi mai mult decât deranjant pentru autoritarul Naghi, căruia i se răspundea cu tupeu de către angajata surprinsă în fapt, de vreme ce s-a lăsat cu mutarea ei disciplinară la Colibaşi.
Rugat de educatoare, a făcut materialul didactic pentru serbare, mai pe ascuns, în uzină
Altă întâmplare legată de Naghi, care i-a cam dat emoţii lui Eduard Ţigler, datează din perioada în care, ca angajat al Serviciului Metrologie – serviciu pe care l-a şi condus – a primit o solicitare de ajutor din partea directoarei căminului la care avea înscrisă fetiţa. Lângă BIG funcţiona căminul de copii, unde o aducea pe cea mică dimineaţa şi o lua la patru. Directoare era doamna Machedon, care l-a rugat pe tânărul tătic angajat la ARO s-o ajute la realizarea materialului didactic necesar serbării de sfârşit de an. Mai precis, macheta maşinii, câte o bucată pentru fiecare băieţel de la grupa mare. În total, 15 „automobile”, pe care salariatul Metrologiei s-a angajat că le execută la uzină. „În loc să apeleze la un părinte de băiat, mă cheamă pe mine, care aveam fată!, mă gândeam în sinea mea.” A apelat la un coleg, Dumitru Boambeş, secretar de partid la Sculărie. „Mitule, doamna directoare mi-a cerut să-i fac nişte machete de ARO pentru copii. Poate mă ajuţi tu.” Modelăria aparţinea de Sculărie. „Hai cu mine să vedem ce putem face!” Era şef maistrul Gheza. Mai era acolo Florică Blidaru… Mitu Boambeş avea „trecere” datorită funcţiei. „Hai să-l ajutăm!”, le-a propus secretarul de partid camarazilor. Iar aceştia au sărit să-i rezolve angajamentul faţă de şefa unităţii şcolare, executându-i „maşinile” din polistiren, material cu care fusese înlocuit lemnul de tei utilizat la realizarea modelelor.
După ce treaba a fost dusă la bun sfârşit, mai rămânea o problemă: să scoată din uzină obiectele cerute la grădiniţă. Eduard Ţigler a mers la Nelu Pitulan, de la care a primit asigurări că nu păţeşte nimic dacă iese cu machetele pe poartă. Le-a depozitat la Metrologie, cu gândul de a le duce la destinaţie cu câteva zile înainte de serbare. Când s-a apropiat termenul, l-a sunat pe Pitulan ca să fie sigur că are „cale liberă”. Victor Naghi avea 110 numărul de telefon, iar Ion Pitulan, administratorul fabricii, 101, din câte îşi mai aminteşte acesta. „Într-o zi, pe la trei fără un sfert, formez numărul de telefon, cu gândul de a vorbi cu Pitulan. „Nea Nelule, astăzi scot drăciile ălea pe poartă ca să le duc la cămin.” „Da? Pe ce poartă ieşi?”, a răspuns răstit. Aoleu, să mor! Ăsta nu e Pitulan, am nimerit la Naghi. Închid repede telefonul şi îmi zic: nu le mai scot azi. Metrologia era la etajul III, iar biroul lui Naghi, la etajul I. Eram colocatari în blocul administrativ. Pitulan a venit la mine. „N-ai ştiut să te descurci. I-aţi alea şi hai cu mine! Mergem la director, ca să-i arătăm despre ce este vorba.” În biroul lui Naghi erau directorul tehnic Mihai Pescaru, secretarul de partid Gigel Stoica, toţi în picioare… „Ia arată, bă, ce ai vrut să scoţi pe poartă!”, a ordonat Naghi. „Uitaţi, tovarăşul director!” şi am scos din sacoşă machetele. „Aşa te duci cu ele? În halul ăsta? De ce nu le-ai vopsit, de ce nu le-ai aranjat ca lumea? Du-te şi fă-le cum trebuie!”, i-a dat „poruncă” directorul. Decupajele din polistiren, care erau albe, au fost colorate, distingându-se altfel fiecare componentă a automobilului şi devenind mult mai atractive. „ARO-urile” au ajuns la copii în ziua serbării, fiind refăcute pe ultima sută de metri.
Într-un final, comanda a îmbrăcat o formă oficială, să-i spunem, deoarece directoarea căminului a fost pusă să înainteze o solicitare scrisă către uzină, având ca obiect respectivele decoraţiuni. Conducerea evident că a aprobat-o, de vreme ce modelele fuseseră realizate înaintea formalităţii de obţinere a acordului. „I-am arătat lui Naghi cererea ca să vadă că n-a pornit de la mine, ci a fost rugămintea directoarei. Mi-a lăsat impresia unui om corect şi modest.”, a încheiat acesta.
Mai să-l dea afară pe un inginer de la Piteşti, venit în inspecţie, din cauza coafurii
La fel, nu există cineva conectat la subiectul ARO şi Victor Naghi care să nu fi auzit despre cât de tare detesta acesta pletoşii. Sunt arhicunoscute poveştile cu angajaţii cu părul lung intraţi în câmpul vizual al directorului, pe care îi trimitea la frizer şi cărora le dădea şi bani ca să se ferchezuiască. Tocmai de aceea nu intenţionăm să zăbovim asupra aversiunii liderului fabricii faţă de bărbaţii în pas cu moda acelor vremuri. Numai că din memoria unor foşti angajaţi răzbat amănunte savuroase despre comportamentul uluitor al lui Naghi în astfel de situaţii, care merită a fi consemnate şi păstrate pentru urmaşii care vor avea curiozitatea să-şi arunce ochii peste ele. Directorul nu ţinea cont cine este pletosul, dacă este muncitor sau vreun ins cu funcţie, manifestând, fără discriminare, aceeaşi stare de respingere faţă de toţi cei care se ţineau la distanţă de foarfecă. Odată, a venit în inspecţie la Metrologie, care aparţinea de Centrul de Metrologie Piteşti, un inginer, Cedric Curea. A solicitat documentele de care avea nevoie de la serviciul de la Câmpulung, când, la un moment dat, verificarea s-a întrerupt, din cauza unei dureri de măsea care l-a lovit pe Curea.
Dispensarul funcţiona pe amplasamentul pe care s-a amenajat aula facultăţii şi avea şi cabinet de stomatologie. Eduard Ţigler a informat-o pe asistentă că un delegat venit în inspecţie de la Centrul de Metrologie Piteşti are dureri puternice. Cum în cabinet era un pacient, asistenta l-a rugat să aştepte până se încheia consultul acestuia. În timp ce inginerul Curea aştepta să-i vină rândul, a ieşit dintr-un alt cabinet Naghi, care îşi controla tensiunea. Când a dat cu ochii de piteştean, care avea nişte plete lungi, a răbufnit: „Bă, tu pe ce poartă ai intrat?” „Sunt inginerul Curea, am venit în control…”, a început acesta să-i explice scopul pentru care se afla în cadrul întreprinderii de la Câmpulung. „La mine nu vii cu pletele ăstea! Ce-ai căutat în uzină, la mine, în halul ăsta?”, l-a zguduit Naghi pe inginerul de la Piteşti.
Acesta, şocat de felul în care l-a luat în primire directorul şi, pe deasupra, chinuit de durerea de măsea, mai să le aplice o sancţiune subalternilor de la Câmpulung. Oamenii l-au pus în temă cu boala lui Naghi pe bărbaţii cu podoaba capilară crescută peste lungimea rezonabilă şi incidentul s-a stins fără consecinţe suplimentare experienţei neplăcute trăite de musafirul de la Piteşti.
Altădată, pe când Eduard Ţigler era ofiţer de serviciu, Naghi, care cobora scările, ca să se îndrepte spre poartă, unde îl aştepta maşina, ca să-l ducă acasă, la încheierea programului, a dat nas în nas cu doi inşi de la Secţia Motor SR, cu frizura ca-n reviste. „A făcut un ditamai tărăboiul! Am ieşit să văd ce s-a întâmplat şi cine ţipă. Pe aleea de la cantină erau tufele de trandafiri şi nu prea se vedea de ele. „Tu eşti ofiţer de serviciu?”, m-a întrebat. „Da.” „Vino-ncoace!” Le luase ecusoanele. „Vezi unde lucrează, te duci la maistru şi mâine dimineaţă, la COM, te prezinţi cu ei tunşi!”, a ordonat directorul şi a plecat. „I-am spus portarului că mă duc să aflu cine era maistrul lor. Era maistrul Niţicală, căruia i-am spus: „Meştere, ce facem, că i-a prins Naghi pe ăştia doi şi a zis că nu-i mai primeşte la uzină. Mâine trebuie să vină tunşi.” Pe unul l-am găsit lucrând la utilaj, dar celălalt, speriat, se ascunsese. I-am dat maistrului ecusoanele. Mă gândeam speriat că, a doua zi, se termină şedinţa COM şi mă cheamă cu ăştia. Oamenii erau la schimbul II, când era să se tundă? Noaptea! Ca să vină tunşi dimineaţa!” Eduard Ţigler şi-a făcut griji de pomană, pentru că, în ziua următoare, directorul a fost prea ocupat cu treburile de producţie ca să-şi mai bată capul cu inşii de la Motor.
Stă în apartamentul repartizat de Naghi în ’71
În afară de faptul că era corect, Naghi era un director al oamenilor simpli. În 1970, Eduard Ţigler locuia la Voineşti, în casa părintească a soţiei. „Stăteam cam înghesuiţi, cu soacra, cu un cumnat, născuse nevasta… şi am făcut cerere pentru locuinţă. Trebuia s-o depun la Administrativ, la Pitulan, care o înregistra, după care o aproba Naghi. Cererea mi s-a aprobat şi mi s-a repartizat un apartament într-unul dintre blocurile de cărămidă, confort III sau IV. M-am dus să văd cum arată. Era jalnic. N-avea uşi între camere, la baie era duş, iar în bucătărie n-aveau loc decât aragazul şi o măsuţă. Am vorbit cu soţia şi am hotărât că mai bine stăm la Voineşti şi mai răbdăm. I-am spus lui Pitulan că nu ne mutăm şi că mai aşteptăm. „Bine, să nu regreţi.” Când fiica mea avea un an, am făcut altă cerere şi m-am dus cu ea la Pitulan. „Fugi cu ea de aici! Ţie nu-ţi mai dăm! Ai refuzat rândul trecut.” Ce mă fac? Îmi era o ciudă! Fac altă cerere şi mă duc la Naghi. Avea zi de audienţe, de la două la patru, ca să prindă şi schimbul I, şi schimbul II. „De ce-ai venit cu asta la mine? Du-o la Administrativ!” „Nu vrea să mi-o primească.” „De ce?” „Nu ştiu.” L-a pus pe Găiduţ să-l cheme pe Pitulan. Ăsta îi spune că am refuzat apartamentul şi-mi rupe cererea, mă gândeam. Mai bine îi spuneam de la început. Într-adevăr, Pitulan a povestit istoria repartiţiei, iar eu am recunoscut. „Dă-mi, mă, cererea încoace!” A scris „DA” pe ea şi mi-a repartizat o locuinţă în cartierul „Flămânda”, în care stau şi acum.”
Majoritatea vecinilor săi erau angajaţi ai Combinatului de Lianţi, dar avea şi ARO patru apartamente în acel bloc: trei la parter şi unul la etajul III. Cele de la parter le-au primit Rădescu, Toderoiu, Băbuş, iar locuinţa de la III a ajuns la familia Ţigler. Nu înainte de a se trezi la Voineşti cu o comisie de la Primăria Câmpulung, formată din Dragoş Băjan şi Miron, ca să vadă în ce condiţii locuieşte