Un sfert de veac din viaţa lui Haralambie (Mihai) Calangiu s-a scurs la Tratamentul Termic Secundar, un sector dificil, cărora multora le-a afectat sănătatea şi le-a scurtat viaţa. Cu ajutorul Celui de Sus, Mihai Calangiu, aşa cum îl cunosc colegii de serviciu, va împlini, săptămâna viitoare, 80 de ani. Opt decenii, pe durata cărora a fost încercat încontinuu, încă din copilăria marcată de lipsa tatălui, de drumurile chinuitoare până la şcoală, la „Dinicu Golescu”, tocmai de la Podul Braşovului, şi de strădaniile mamei de a-şi creşte copiii din lucrul în casă, la războiul de ţesut, cu furca şi cu acul. Data venirii pe lume a lui Mihai Calangiu a fost consemnată pe actul de naştere ca fiind 18 ianuarie 1936. Este câmpulungean get-beget şi locuieşte într-o gospodărie situată peste drum de fostul Industrial, însă nu aici a văzut lumina zilei. Părinţii săi stăteau pe strada Uzinei, parcarea Uzinei ARO aparţinând străbunicii lui Mihai Calangiu. Tatăl, la fel cum avea să păţească mai târziu fiul său, a rămas orfan de ambii părinţi la vârsta de cinci ani. Trei copii – el şi cele două surori – au fost crescuţi de o mătuşă. Numele bunicului interlocutorului nostru, Ion Calangiu, este menţionat pe Monumentul Eroilor din Piaţa Jurământului. În Primul Război Mondial au murit doi fraţi, însă doar unul a fost menţionat pe edificiul comemorativ. După ce a aflat vestea morţii soţului, bunica lui Mihai Calangiu, femeie tânără, cu trei copii, s-a stins şi ea de supărare. Cea care i-a luat în grijă pe orfani a fost o mătuşă, sora bunicului lui Mihai Calangiu, al cărei soţ avea şapte depozite de cherestea.
La domiciliul acestei rude din strada Uzinei, fosta „Vasile Roaită”, s-a născut Mihai. Pe când copilul avea doi ani, părinţii săi şi-au făcut o casă sub Podul Braşovului, în care acesta locuieşte în prezent. În 1939, şi-a pierdut tatăl răpus de o peritonită. Mama sa a rămas singură, cu doi copii, întâiul născut, care avea trei ani, şi sora mai mică a acestuia, de un an şi jumătate. A fost o perioadă grea pentru familia Calangiu, rămasă fără „stâlpul casei”, deţinător al unui depozit de cherestea la Piteşti, la Târgul din Vale. Afacerea părintelui a fost preluată de un unchi. Mama naratorului nostru era o cusătoreasă desăvârşită. Cosea, ţesea, croia, broda atât de bine, încât era renumită pentru priceperea sa. Deşi născută în 1914, într-o vreme în care copiii, fetele mai ales, nu erau daţi la şcoală, mama lui Mihai Calangiu a urmat şapte clase. La 25 de ani, a rămas văduvă, cu doi copii. Familia avea o bucăţică de pământ spre Stoeneşti şi un hectar la Schitu Goleşti, rămas de la bunicul Bivol-Savu, din partea mamei. „Savu a fost un bun meşter, şi meseriaş, şi artist în felul lui. Pe poarta bunicului meu scria Ion Savu Niţă Bivol, inscripţia fiind făcută de mâna lui. Am crescut la bunica mea, în apropiere (n.r. pe actuala Cale a Braşovului, proprietatea fiindu-i vândută de moştenitori familiei Sătârbaşa).”, este prezentarea pe scurt a fostului tehnician, cu precizarea că în acest episod ne vom axa pe amănuntele din copilăria şi adolescenţa sa, datorită ineditului lor.
Guvernatorul Băncii Naţionale, Theodor Ştefănescu, a avut o casă la Câmpulung, în spatele Grădinii Publice
În copilărie, l-a cunoscut pe Nicolae Th. Ştefănescu, autor al „cinci albume masive, legate în piele, care conţineau peste 700 de fotografii sepia, înfăţişând Câmpulungul şi împrejurimile oraşului”, realizate în perioada interbelică şi donate, în anul 1946, Academiei Române. Nicolae Th. Ştefănescu este fiul lui Theodor Ştefănescu, fost guvernator al Băncii Naţionale, din a cărui impresionantă biografie reţinem următoarele repere: „Născut la Bucureşti, în 1849, într-o familie de comercianţi, a urmat cursurile Şcolii Comerciale din Bucureşti, cea care a devenit Înalta Academie de Studii Comerciale. Vechi funcţionar al BNR, de la înfiinţarea sa, a fost ales director de 7 ori şi a ajuns guvernator, prin delegaţie, între 1907-1909. Ca director, a coordonat activitatea Contabilităţii generale, departament pe care l-a organizat după modelul Băncii Franţei. Ulterior, o mare parte a activităţii sale a fost legată de catedra de Contabilitate din cadrul Şcolii Comerciale din Bucureşti, unde a fost titular până în 1901. În perioada de guvernanţă, 1907-1909, s-a preocupat de securizarea biletelor de bancă şi prevenirea falsificării şi a fost cel care, în timpul crizei din 1907, a fost nevoit să crească taxa oficială a scontului. A murit la Bucureşti, la 19 noiembrie 1909.” (sursa: „Bucureştiul Cultural, nr. 93 – Tradiţia de aur a Băncii Naţionale, autor Mugur Isărescu).
„Ajuns la apogeul carierei, în jurul anului 1900, Theodor Ştefănescu şi-a luat o vilă la Câmpulung, pe strada Matei Basarab, nu departe de Cercul Militar, unde venea de la Bucureşti ori de câte ori avea răgazul. Însuşi regele Carol I i-ar fi dăruit această vilă ca semn de preţuire pentru activitatea sa din cadrul Băncii Naţionale. Din căsătoria cu Sevastiţa, verişoara pictorului Nicolae Grigorescu, a avut nu mai puţin de nouă copii. Unul dintre ei, Nicolae Th. Ştefănescu, se va fi simţit de la o vreme tot mai mult atras de oraşul de la poalele Iezerului şi Păpuşii. Împătimit călător, membru al Societăţii Turiştilor din România, acesta găsea la Câmpulung liniştea vacanţelor estivale şi tihna pentru lectura din poeţii preferaţi, între care se numărau Rimbaud, Mallarmé şi Valéry, după ce, ani de-a rândul, vizitase şi se desfătase cu monumentele Parisului, castelele de pe Valea Loarei ori muzeele Italiei.
(…) În Câmpulungul interbelic putea fi zărit, mai ales în sezonul estival, trecând pe străzile oraşului sau apucând drumul Drăceştilor, al Creţişoarei ori al Groşanilor, un călător puţin ciudat după aparenţe, purtând întotdeauna în buzunarul hainei sale un aparat de fotografiat Kodak. Din când în când, se oprea, făcea o fotografie ori scotea un creion bine ascuţit pentru a schiţa rapid o figură interesantă venită la târg, un chip de cioban sau de căruţaş, o nevastă veselă surprinsă la strânsul fânului ori la înălbitul pânzei la gârlă. Locuind în vila moştenită de la tatăl său, respirând aerul proaspăt al „Parcului Ştefănescu” din apropiere, pe care chiar părintele lui îl donase Primăriei Câmpulung, Nicolae Th. Ştefănescu a transformat desele veniri în oraşul drag sufletului său într-o permanenţă. În anul 1944, a luat decizia de a părăsi Bucureştiul şi de a se stabili definitiv la Câmpulung. Aici a trăit bucuriile simple ale vieţii, accesibile doar unui spirit cultivat, până la dispariţia sa, în 1953.”, consemnează autorii albumului „Prin Câmpulung şi pe muscelele lui”, realizat prin grija profesorilor Adrian Săvoiu, Gheorghe Chiţa şi Ioan Crăciun, album conţinând cele cinci albume ale fotografului.
Nicolae Th. Ştefănescu îi fotografiase mama şi era client fidel al prăvăliei de delicatese de pe bulevard a unchiului Bivol
Mihai Calangiu păstrează vie imaginea lui Nicolae Th. Ştefănescu, ale cărui preocupări, gesturi, vizite atât acasă, ca să-i fotografieze mama ţesând la război, cât şi la unchiul patron de prăvălie pe bulevard, mai jos de sticlărie, pe partea cealaltă, l-au marcat profund. „L-am cunoscut la fratele mamei, care avea pe bulevard un magazin de delicatese. El îşi făcea obişnuita plimbare prin oraş şi venea cu aparatul de fotografiat şi poza duminica femeile îmbrăcate în costum popular. Înainte de anii ’50, femeile mergeau la biserică în portul popular. Fiecare etala ce avea mai frumos. Când mă întâlnea, domnul Ştefănescu îmi dădea bani. Mama mi-a explicat de ce are numai bani noi. Îi avea de la bancă.”, ne-a povestit acesta de curând.
Peste ani, unul dintre colegii săi de la uzină, care stătea aproape de reşedinţa fostului guvernator BNR, i-a povestit un fapt petrecut în vremea naţionalizării comuniste. Vecinul lui Ştefănescu, ajuns la uzină, în acelaşi colectiv din care făcea parte interlocutorul nostru, şi-a amintit că în podul casei aristocratului erau lăzi întregi cu negative pe sticlă. „Când i-au naţionalizat casa, ne-am dus şi noi, copiii, şi am luat negativele. Şi-am început să le schimbăm între noi, căci se vedeau bine fotografiile pe suport de sticlă.”, a relatat o întâmplare din trecut colegul lui Mihai Calangiu. „Nu numai că îmi dădea bani, dar i-am purtat şi pantofii, şi căciula… era foarte greu în acele timpuri.”, spunea cu tristeţe acesta.
De la mama sa aflase că Ştefănescu avea o plăcere să colinde restaurantele şi cofetăriile din târg, simţindu-se bine între oamenii locului. „Îi plăcea de unchiul meu că era serviabil şi ţinea foarte curat în magazin. Împacheta frumos produsele. Când veneam de la şcoală, în drum spre bunica, mă opream la magazin. Îmi dădea să mănânc o bucăţică de brânză de burduf şi, la plecare, mă însărcina să-i duc bunicii un pachet. Pe drum, mai rupeam o bucăţică. Mă opream acasă, mama tăia marginea ruptă şi îi ducea bunicii bucata „curată”. Mă mai certa…”, sunt alte amănunte tulburătoare ale copilăriei sale măcinate de greutăţi.
Repartizat la o mină în Moldova, băiatul i-a cerut ministrului un post lângă casă
Mihai Calangiu a urmat Şcoala Medie Tehnică de Cărbune, care funcţiona în clădirea Liceului „Dinicu Golescu”. A intrat la şcoală într-o perioadă grea pentru toată lumea. „Începusem să avem lucruri pe puncte… n-aveai nici cu ce te încălţa, umblam numai desculţi. Şcoala a fost un avantaj, pentru că aveam haine, aveam bursă, pe care i-o dădeam mamei. Ne-am mai săltat un pic cu bursa. Când veneam acasă, nu aveam lemne… mai mergeam pe gârlă, când venea apa mare, mai aduceam câte o salcie, o tăiam… acelea erau vremurile.” Şcoala, recunoaşte acesta, a fost o trambulină, deoarece a beneficiat de pregătirea unor profesori foarte buni. Unii studiaseră în Germania, alţii, în Franţa. Raul Rizeanu era căsătorit cu o nemţoaică. De asemenea, dirigintele său, Ion Simionică, a fost un om deosebit.
În 1954, la absolvirea şcolii, Mihai Calangiu a fost repartizat la o unitate minieră din Moldova. Nu putea să se rupă de casă, deoarece o avea pe mama sa singură. Aşa că, în ciuda tinereţii şi a lipsei de experienţă, a plecat la Bucureşti, la Ministerul Industriilor. Pe când aştepta la uşă, a ieşit din cabinet directorul şcolii, Constantin Ivancu. „Ce este cu tine aici?”, m-a întrebat. „Am venit cu o cerere ca să fiu mutat.” „Dă-o-ncoace!” În zece minute, a venit cu cererea semnată. Am fost repartizat în bazinul Schitu Goleşti.”, a relatat acesta cum a fost ajutat de directorul şcolii, care avea relaţii în Minister până la cel mai înalt nivel.
Astfel, înainte de a se angaja la Întreprinderea Metalurgică de Stat – I.M.S., proaspătul tehnician electromecanic a lucrat, timp de un an, la Mina Poienari. A fost un an dificil, în care mai înnopta acolo, mai venea acasă, uneori, şi pe jos, în condiţii desprinse parcă din filme. Se încălţa cu cizme de mină, întrucât încălţămintea obişnuită n-ar fi rezistat drumurilor repetate de la Pescăreasa, tocmai în cealaltă parte a oraşului. Se trezea înainte să se crape de ziua. Pe coclaurile de la Poienari i-a ieşit lupul în faţă. „De la Uzina Electrică, pe o potecă, treceam printr-o pădure. Am stat pe loc şi în faţa mea, la o distanţă de 20 de metri, era lupul. Noroc că venea lumea de la strada principală. Mi-a fost teamă. I-am povestit maică-mii. „Nu te mai duci.”, mi-a spus.”, a adăugat acesta. La locul de muncă de la mină, condiţiile erau ca în anii ’50. „Un atelier… mare lucru n-am învăţat, doar ce am văzut ici-colo.”, spunea electricianul folosit în situaţii de „hei rup”. „Li se părea că, dacă ai o diplomă de tehnician, le iei locul. Nu învăţai prea multe.”, a încheiat acesta capitolul „minier”.
Intelectualii solidari cu Revoluţia Ungară, daţi afară şi trimişi la I.M.S. Câmpulung
Casa părintească nu era racordată la reţeaua de curent electric. Cât a fost elev, băiatul a învăţat la lumina lămpii. Abia la doi ani după ce a absolvit şcoala, locuinţa a beneficiat de această facilitate. Şi asta datorită celor învăţate de tânăr, întrucât singur a branşat imobilul la sistemul de energie electrică.
După un an la Poienari, în toamna lui 1955, s-a transferat la I.M.S. Câmpulung, care era la o azvârlitură de băţ de casă. După perioada ringurilor şi flaierelor şi a motocicletei, se lucra la realizarea primului automobil, care avea să intre în fabricaţia de serie un an şi jumătate mai târziu. Şi-a început activitatea ca bobinator, muncă pe care a desfăşurat-o până în 1960. „Am intrat la bobinaj, unde am lucrat patru-cinci ani. În acei ani, am cunoscut nişte ingineri, asta şi datorită relaţiilor pe care le avea sora mea, care lucra acolo. Printre cei pe care i-am cunoscut, în ’56, a fost inginerul Ciulei. Profesor universitar, el venise la uzină, după ce a fost dat afară din cauza Revoluţiei Ungare din 1956 (n.r. manifestarea studenţilor, care au declanşat o demonstraţie paşnică împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice, s-a tranformat într-o revoluţie încheiată cu un masacru, în timpul căruia au pierit 2.500 de maghiari şi 700 de soldaţi ruşi). El mă medita, deoarece mă apucasem să învăţ. Am învăţat multe de la inginerul Ciulei, mă apropiasem de el. Mai fugeam de la bobinaj, ca să fac exerciţii şi să pot să intru mai departe.”, ne spunea acesta despre ambiţia de a urma o facultate.
Inginerul Ciulei avea domiciliul forţat în clădirea fostei Case a Pionierilor. „Îmi amintesc de parcă a fost ieri. Avea o cameră şi glumea pe seama situaţiei sale: “Uite, asta este sufrageria, ăsta este dormitorul, asta este baia”, toate într-una. A mai venit la uzină un inginer, Paul Marius, cu care m-am împrietenit. El propusese un motor.” Petrica Mihăescu, sora lui Mihai Calangiu, angajată la Contabilitate, era prietenă cu soţia lui Paul Marius. „M-am văitat odată că nu mă descurcam la Trigonometrie. Şi el mi-a dat câteva sfaturi, încât am învăţat Trigonometria pe fugă. Am rămas prieten cu el. Venea la mine, la bobinaj, când avea nevoie de câte ceva, şi-mi explica. A avut şi el probleme în uzină.”
Din câte ştia Mihai Calangiu, inginerului nu i se permisese să susţină, în ’56, examenul de stat, la absolvirea facultăţii, motivul fiind tot incidentul din Ungaria, cu care acesta ar fi fost solidar. În 1960, câmpulungeanul a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Electrotehnică de la Timişoara. După doi ani şi ceva, a abandonat studiile superioare.