Planurile şefului de secţie de la Motor de a porni o activitate nouă, cu oameni noi, zădărnicite de nepriceperea acestora
Paul Tătărescu nu s-a numărat printre cei care l-au avut la inimă pe Victor Naghi. Dimpotrivă, cuvintele la adresa fostului director sunt departe de a fi elogioase, cu toate că îi recunoaşte marele merit de a organiza o fabrică şi un personal de talia celui de la ARO. În primul rând, de a construi fabrica, fiindcă nu era mare lucru pe platformă la venirea sa, în ’57, apoi de a o extinde, dând de muncă atâtor generaţii. Dar comportamentul bădăran şi limbajul vulgar al lui Naghi, utilizat inclusiv în situaţii „de bine”, au fost taxate de mai multe ori pe parcursul relatării de omul simplu de la Dragoslavele, crescut în spiritul respectului faţă de cei din jur. Influenţat de unul dintre apropiaţi, fratele şoferului său, maistru în aceeaşi secţie în care lucra Paul Tătărescu, „securistul de Naghi” l-a şicanat până la epuizare psihică. „Datorită mie a ajuns maistru. Am solicitat un maistru de schimb, căci nu mă mai puteam descurca singur. Aveam 60 de oameni. La schimburile II şi III n-aveam pe nimeni în toată hala.”, ne-a povestit Paul Tătărescu cum s-a „pricopsit” cu un duşman în locul unui prieten.
Acest „ciripitor” al lui Naghi, căruia nu-i convenea să primească ordine de la colegul mai experimentat, l-a „turnat” la director, care, susţine Paul Tătărescu, a fost croit să-l termine. „Îi scriam în registru ce are de făcut şi ce au de făcut şi ceilalţi, ca dimineaţa să avem piese în montaj. Dacă nu se lucra ce trebuia la schimburile II şi III… eu eram, dimineaţa, la şedinţa cu conducerea secţiei şi… dacă n-aveam piese, n-aveam cu ce face motoare. Trebuia să le dai piese, era răspundere mare.”, a adăugat acesta. Într-o zi, cel propulsat maistru s-a trezit că nu mai acceptă să i se dea în scris sarcinile, căci ştie el ce are de făcut. „Mă, tu eşti mic, eşti ageamiu.”, i-am zis. Lui Naghi îi plăceau mult „ciripitorii”. Cum era acesta. A venit pe capul meu, pe linie, şi mi-a făcut tot felul de probleme. Nimic nu era bine. Dar n-a avut ce să-mi facă. I-am explicat ce era de explicat. Un număr de trei maşini automate, la axa cu came, era deservit de un singur om. El trebuia să stea la trei maşini ca să-şi scoată banii. Norma la manopera respectivă era împărţită la trei. „Unde-i, bă, omul de la maşina asta?”, a urlat Naghi, găsind un utilaj fără lucrător. „Uitaţi-l, tovarăşul director, la cealaltă maşină.” „D-aia nu angajăm oameni! Vă uitaţi să punem unul să muncească pe trei maşini, să câştige bine şi să împartă banii cu voi!” Aiureli! „Tovarăşul director, aceste maşini lucrează în deservire!” I-am explicat că omul acela, ca să-şi câştige salariul, trebuie să lucreze pe trei maşini. Iar, dacă mai bag doi oameni, n-au pentru ce să-şi ia banii. Mi-a cerut carnetul de maistru. Nu eram obligat să-l am. L-am scos, i l-am dat, l-a răsfoit şi a dat de numărul lui de telefon. „De unde ai, bă, numărul meu de telefon?” Atunci, l-am îmbunat şi modelul meu de carnet, cu numerele de telefon, numere de utilaje, schema de amplasare a utilajelor, nume de SDV-uri, norme de timp – niciun maistru nu avea aşa ceva – din dispoziţia lui Naghi, a fost multiplicat pentru maiştrii din toată uzina.”
În medierea falsului conflict cu Naghi s-a implicat şeful de secţie, Nicolae Solomon. Solidar cu Paul Tătărescu, a avertizat că-şi dă demisia dacă directorul nu încetează hărţuirea la adresa subalternului. „Nae Solomon i-a spus că sunt cel mai bun maistru din secţie şi că n-are pe cine să pună în locul meu. Atunci, Naghi s-a potolit şi a renunţat la gândul de a mă trimite la maşină. Eu mă duceam la maşină, dar orgoliul şi prestigiul… râdeau oamenii de mine că din ditamai maistrul am ajuns iar la maşină. Nu mă mai întorceam la maşină, plecam de la uzină şi găseam oriunde, la Colibaşi, la Braşov, la „Steagul Roşu” sau la „Tractorul”, un post de maistru.”, a rememorat acesta un episod neplăcut din activitatea de la ARO.
A refuzat să îmbrace un halat de controlor, ca să nu apară în faţa directorului Naghi cu salopeta murdară de la lucrul pe utilaj
Când a absolvit Şcoala de Maiştri, Paul Tătărescu lucra pe un utilaj modern şi complex şi câştiga foarte bine. „Vrea tovarăşul Naghi să te vadă.”, l-a anunţat pe şeful de promoţie al Şcolii de Maiştri Nicolae Mărgăritescu, mai-marele de la Organizarea Muncii. Când Naghi chema pe cineva, era pericol, aşa că proaspătul absolvent s-a conformat ordinului punând răul înainte. „Te-a pus dracul să ieşi şef de promoţie!”, l-a tachinat inginerul Mărgăritescu, după care a spulberat misterul: directorul îi găsise postul potrivit. Deşi pentru asta se pregătise, nu i-a surâs ideea, gândindu-se la ce-l aşteaptă. „Îmi văd de maşinuţa mea, nu-mi trebuie post de maistru. Câştigam două salarii, mai bine ca un maistru. Şi liniştit! Una este să-ţi vezi de munca ta, alta este să-ţi baţi capul cu toţi nebunii!” Însă o nebunie ar fi fost dacă nu accepta promovarea oferită de director. „Mă pune Naghi să te normez din nou, să-ţi tai timpul-norma şi ai să vii tu să mă rogi să-ţi dau post de maistru.”, l-a pregătit inginerul de la Organizarea Muncii, de care ţinea Normarea, ce pedeapsă îl aşteaptă în caz că îndrăznea să-i zică „nu” lui Naghi.
Fiind în timpul serviciului, unde lucra la blocuri-motor, în fontă – ca funinginea de neagră – era murdar. S-a şters cu o lavetă şi şi-a zis să se şi spele pe mâini, ca să nu-i mânjească mânerul uşii biroului lui Naghi. Minima pregătire n-a fost pe placul celui care avea sarcina să-l aducă la conducătorul fabricii. Acesta l-a atenţionat că nu poate apărea cu salopeta mozolită în faţa directorului. „Era miercuri. „Eu îmi spăl salopeta în fiecare săptămână. Dar, de luni până astăzi, nu mai este curată, căci am lucrat trei zile. Ce vreţi să fac acum?” „Ia un halat de la un controlor.” Controlorii aveau un halat într-o nuanţă de bleu spre gri. Naghi a fost dat naibii de deştept! I-a îmbrăcat pe ingineri în halate albe, pe maiştri, în halate galbene, iar pe controlori, în halate gri (n.r. subinginerii – maro, controlorii bleu-vernil, contabilii – negru, muncitorii – salopetă albastră). „Tovarăşul inginer, eu nu mă deghizez în controlor! Eu mă duc ca muncitor, ce sunt eu. Dacă mă luaţi aşa, cum sunt de la maşină, bine.”
Victor Naghi nu s-a legat de faptul că frezorul absolvent al Şcolii de Maiştri era mozolit din pricina lucrului. Paul Tătărescu păstrează şi acum imaginea directorului cu ochelarii pe nas, şezând într-un fotoliu generos. „Ia, zi-i, bă, cu ce notă ai terminat proiectul!” „Scrisul cu 9, susţinerea cu 10, tovarăşul director.” „Eşti bun, bă!” Am relatat în episodul precedent cum a fost prezentat colectivului, partidului şi sindicatului noul maistru de pe „linia de vibrochene”, suit pe o masă, în faţa mulţimii. Astfel, Paul Tătărescu şi-a luat linia în primire şi a început o muncă nouă.
„Ce „potlogării” facem noi, domnule? M-am dus cu oamenii la băutură, când iau salariile, ca să le beau banii?!”
Interesant este şi momentul propunerii de avansare în funcţia de maistru şef. Cei de la uzină au trimis oameni, muncitori şi maiştri, la specializare la „Steagul Roşu” Braşov. „Trebuia să preluăm motorul lor. Noi puneam pe maşinile noastre jumătate din motorul SR. În timpul crizei de benzină, braşovenii au renunţat la motorul pe benzină şi au trecut la motorul SAVIEM pe motorină. Ei ne dădeau biele, tacheţi, culbutori ş.a.m.d., piese mai mărunte, pe care le fabricau la Braşov. Fiind producţie de serie mare, costurile erau mai reduse. Făcându-le pentru ei şi fiind piese similare cu ale noastre, aveam colaborare, ni le dădeau ei. Blocul îl făceam noi, vibrochenul îl făceam noi, care nu era comune cu motorul V8 – inspirat de Ford – cu care erau echipate camioanele. Motor mare! Patru cilindri pe-o parte, patru cilindri pe cealaltă parte! Ne-au spus că trebuie să luăm de la ei tehnologia ca să facem noi biele, culbutori, etc., plus de asta, ei aveau contracte cu armata şi întreprinderi din ţară, în baza cărora trebuia să li se asigure motoare şi piese de schimb.”, a continuat relatarea maistrului Tătărescu.
Aceasta a fost motivaţia care a stat la baza înfiinţării secţiei SR – „Steagul Roşu” la Câmpulung, ridicată din temelii. „Construiau comuniştii, nu se jucau. Vedeai de la o zi la alta cum se înălţa secţia cea nouă. Curios din fire, în fiecare zi, îmi făceam timp şi dădeam roată zonei în care se ridica SR-ul.” Motorul nou, cum îi spuneau angajaţii. Motorul vechi, pentru cei străini de platformă, amplasat peste drum de blocurile fostului complex muncitoresc, la Poarta 2, este în picioare şi astăzi. A fost salvat de la demolare de faptul că a apucat să-l cumpere, înaintea companiei bucureştene, omul de afaceri Puiu Brănescu, de la care a fost închiriat, pentru scurt timp, de „defuncta” Amrom.
Între Motorul vechi şi Motorul nou era amplasată Secţia „24” – Transmisii. „Pentru primele linii care au trebuit să vină de la Braşov, ca să fabricăm noi piese, au adus utilajele lor, tehnologia lor. Astfel, noi am preluat linia de biele şi linia de tacheţi şi culbutori.” Întrucât colegii săi mergeau la Braşov, ca să pregătească preluarea motorului, Paul Tătărescu l-a întrebat pe şeful de secţie, inginerul Dobrov, care era motivul pentru care el nu era trimis la specializare. „Băiat deştept Dobrov! I se spunea „bulgarul”. Îmi plăcea să văd cum se fac piesele, fiind băgăcios. De aceea am ieşit bun meseriaş, căci, dacă nu eşti curios, nu înveţi. Voiam să merg şi eu la Braşov. Parcă-l aud: „Măi, Tătărescule! La SR fac o secţie nouă, modernă, cu oameni noi, cu maiştri noi, cu utilaje noi, ca să nu mai moştenească „potlogăriile” pe care le faceţi voi aici!” Mamă, ce m-a enervat când l-am auzit! Abia venise în secţie în locul lui Nae Solomon. Îi zisesem şi lui Nae înaintea lui Dobrov, iar acesta a hotărât: „Nu, măi Paul, tu rămâi maistru şef aici sus, la Motoare, căci tu cunoşti toată secţia de la A la Z!” Gândirea lui Nicolae Solomon era ca Paul Tătărescu să fie propus în funcţia de maistru şef la Motorul vechi. Însă, după plecarea acestuia, maistrul Tătărescu şi-a dorit să trăiască experienţa „SR”.
Aşadar, după transferarea inginerului Solomon la Prototip, Paul Tătărescu a avut discuţia cu succesorul acestuia, Dobrov, care mai rău i-a dat în cap. „Ce „potlogării” facem noi, domnule? M-am dus cu oamenii la băutură, când iau salariile sau vreo primă, ca să le beau banii?!” „În tehnologie.”, l-a lămurit Dobrov. „În tehnologie? Haideţi cu mine la magazie să luăm un dispozitiv nou, să-l punem pe utilaj, să meargă brici şi să iasă piesa conform documentaţiei. Vă asigur că nu găsiţi un dispozitiv corect. Până nu vine la maşină şi vedem că mai trebuie luat dintr-un loc, îl mai ducem noi la întreţinere… aia era măgăria, „potlogăria”, pe care o făceam noi. Sau în locul unui suport mai băgam un bailagăr, ca să iasă piesa bună. Trebuia să scoţi piese bune. Aia era „potlogăria”, că nu mă duc eu după tehnolog, apoi să stau după el să modifice proiectul dispozitivului?! Ca în cazul în care comandăm altă piesă, să iasă piesa bună, modificată. Ăstea sunt „potlogăriile” noastre!” „Lasă-mă pe mine cu din ăstea!”, a căutat Dobrov, uşor zeflemitor, să scape de „teoria” maistrului.
„Adevărul era că ne-au tras în piept braşovenii. Ne-au trimis utilajele cele mai proaste. Ce-a fost bun au oprit ei”
A fost instalată linia de biele, încredinţată unor maiştri noi. „Unii dintre ei erau cei mai proşti maiştri din clasa mea şi din clasa alăturată, căci a mai fost o clasă de maiştri aşchietori, la doi ani, care au terminat odată cu noi. În clasă vezi care e deştept şi care e prost. Iar ăştia erau cei mai proşti. Analfabeţi! Au pus secţia pe brânci! Aveam şedinţe cu maiştrii în fiecare dimineaţă, în cadrul cărora erau întrebaţi: „Câte biele aţi făcut?” „Trei biele!” Noi făceam 100 de motoare x 4 biele! 400 de biele! Când ne dădea Braşovul, n-a dus niciodată montajul lipsă, ca să spună: „N-avem biele, cu ce facem motoare?” „Barem n-aţi făcut patru, ca să ajungă pentru un motor.”, au fost luaţi în băşcălie maiştrii de la linia cea nouă.
Cei apostrofaţi au dat vina pe utilaje. „Adevărul era că ne-au tras în piept braşovenii. Ne-au trimis utilajele cele mai proaste. Ce-a fost bun au oprit ei.”, a încercat să le ia apărarea colegilor Paul Tătărescu. Dar, chiar şi cu „hârburile” donate de Braşov, trei biele erau o producţie de tot râsul. În ziua următoare, cantitatea s-a dublat. În acest ritm, s-a apelat la stocul existent la Braşov, până la epuizarea pieselor din magaziile de la „Steagul Roşu”. Secretarul de partid, Ion Nania, responsabil de producţie, anticipând că rezervele vor seca într-o bună zi, iar Câmpulungul nu producea mai nimic, şi-a exprimat îngrijorarea în faţa şefului de secţie. Şi, totodată, propunerea ca cei mai buni maiştri pe care îi are Motorul să fie trimişi la SR, secţia cea nouă. Cei care fuseseră desemnaţi n-aveau niciun gram de experienţă ca lideri ai unor formaţii de lucru. Chiar erau cum zisese Dobrov, „maiştri noi”, proaspăt absolvenţi ai şcolii, trimişi la specializare. „Dar, dacă nu te pricepi, nu se lipeşte nimic de tine.”, i-a înţepat interlocutorul nostru pe norocoşii beneficiari ai stagiului la „Steagul Roşu”. Mai în vârstă decât Paul Tătărescu era Dumitru Stancu, pe care acesta îl avusese maistru pe când era elev. Oltean de fel, era cotat drept cel mai bun din secţie. Stancu şi Tătărescu au fost nominalizaţi să pună lucrurile în ordine la SR. „Atunci, eu le-am zis: “I-am solicitat şi pe tovarăşul inginer Solomon, şi pe tovarăşul inginer Dobrov să mă trimită la specializare la Braşov. Eu nu mă duc la SR, pentru că nu sunt specialist. Să se ducă „maiştrii noi”, „oamenii noi”, ce să caut eu cu Stancu?! Ne ducem noi cu „potlogăriile” noastre acolo?!”, l-am tuflit şi eu pe Dobrov. Nea Mişu Stancu a acceptat să se ducă. Eu nu m-am dus.”
S-a dus, totuşi, când secretarul de partid a pus piciorul în prag că este sarcină de sus să preia linia de biele. Cum l-au forţat superiorii pe cel mai încăpăţânat maistru să accepte transferul la Secţia Motor SR este o povestioară pe care o lăsăm pe altădată.