10.1 C
Campulung Muscel
19/05/2024

ADEVĂRUL CREŞTIN

Rugăciunea lui Daniel (din capitolul 9) Nu sunt prea multe rugăciunile păstrate în Biblie. Dacă o rugăciune ne este păstrată, înseamnă că Duhul Sfânt a inspirat-o şi a lăsat-o să rămână în Cuvântul lui Dumnezeu. Cu privire la rugăciunea sa făcută odată cu sfinţirea templului, Solomon a avut dorinţa „să rămână rugăciunea aceasta înaintea Ta, Doamne”. În rugăciunea lui Daniel se vede multă jale şi multă umilinţă. Gândurile curg unul după altul, ba chiar se repetă, pentru că sufletul lui Daniel clocoteşte de o mulţime de gânduri, aşa că nu mai poate să le înşiruie în ordine, ci le dă drumul aşa cum îi vin pe buze. Ne-am fi aşteptat ca rugăciunea lui Daniel să aibă un ton de fericire, că se isprăveau cei 70 de ani de robie şi aşteptau înapoierea în ţara lor. Dar nu este aşa şi nu putea să fie aşa. În rugăciunea lui nu se arată nicio bucurie. „Iartă-ne, ai milă, am păcătuit!” Toată rugăciunea este o jale de la un capăt până la altul. Rugăciunea lui n-are nevoie să fie lămurită, fiindcă o simte orice inimă care o citeşte. Daniel recunoaşte: „Eşti drept, Doamne, eşti drept!”. Credinciosul se dă totdeauna de partea lui Dumnezeu. Daniel ştia că Dumnezeu este drept şi că El nu face greşeli. Nu putea să-L învinuiască pe Dumnezeu de vreo nedreptate. Credinciosul dă dreptate lui Dumnezeu, chiar dacă dreptatea Lui îi aduce suferinţe. „Noi am păcătuit” (versetul 5). Ne-ai înştiinţat despre toate, n-am luat seama şi iată că a venit peste noi pedeapsa. Eşti drept, Doamne! Tu totdeauna Te-ai purtat cu noi cu multă dragoste şi îndurare. Nu la dreptatea Ta apelăm, ci la îndurarea Ta… „Mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel… în clipa când se aducea jertfa de seară” (versetele 20 şi 21). Acolo nu se mai aducea jertfa de seară, totuşi timpul lui era împărţit ca la Ierusalim: la trei după-amiaza se aducea jertfa de seară. El n-a împrumutat ceasul din Babilon.
    Domnul Isus ne ascultă rugăciunile. Iată un lucru foarte mare şi în privinţa căruia avem o experienţă bogată. Ce pot să însemne rugăciunile noastre, ale unor oameni simpli şi de rând? Foarte mult! El îmi dă voie să mă duc înaintea Lui cu lucrurile mele mărunte. Oamenii mari se ocupă de lucruri mari; noi însă suntem oameni de rând şi ne ocupăm cu lucruri mai mici, dar însemnate pentru noi. Domnul nu este nepăsător faţă de lucrurile noastre mărunte pe care le aducem înaintea Lui. El nu Se plictiseşte de noi şi nu ne lasă nebăgaţi în seamă. El ascultă rugăciunile care sunt după voia Lui. De la El avem daruri minunate, dar mai presus de toate Îl avem pe El, care ne este scump şi iubit. Cât de mult trebuie să urmărim să fim într-o strânsă legătură cu El, ca să cunoaştem tot mai bine voia Lui şi să putem sta de vorbă cu El într-un chip potrivit, sinceri, deschişi! Aşa ceva este plăcut înaintea Domnului nostru. Să profităm tot mai mult de această posibilitate pe care El ne-a dat-o, de a sta de vorbă cu El! Dar oare nu ştie El ce este înăuntrul nostru? Ştie, dar ne dă voie să-I spunem aşa cum ne pricepem ce avem pe inimă. Rugăciunea este vorbirea cea mai serioasă, căci este o audienţă la Dumnezeu. Când te duci la o autoritate, te duci cu lucruri precise. Dar în faţa lui Dumnezeu? Pentru aceasta se spune fraţilor ca în adunarea de rugăciune să nu se roage decât pentru un lucru, două, care stau în legătură; să nu aducă prea multe lucruri în rugăciune. Când ceilalţi au zis „Amin”, s-a terminat; s-a rugat unul pentru un anumit lucru, pentru acelaşi lucru să nu se mai roage al doilea tot atunci. Asta ar dovedi seriozitate în rugăciunile laolaltă, când am spus „Amin” după rugăciunea unui frate. Tot aşa, în adunare trebuie întrebuinţat pluralul în rugăciune; singularul este pentru rugăciunea din camera dumitale. Trebuie făcută deosebire între rugăciunea „din odăiţă”, care este personală, şi rugăciunea din adunare, pe care toţi trebuie să o îmbrăţişeze, cuprinzând lucruri generale. Trebuie să fim veghetori, pentru că până şi rugăciunea poate să ajungă un fel de formă, care să nu fie simţită, adică să nu fie ieşită dintr-o nevoie adânc simţită. Rugăciunea trebuie să fie lămurită şi cu puţine vorbe, încât, dacă Domnul Isus ne-ar întâmpina la uşă şi ne-ar cere să-I spunem încă o dată ce I-am spus în rugăciune, să fim în stare să facem lucrul acesta. În adunarea de rugăciune, unul aduce un gând, altul un alt gând şi se face astfel un buchet frumos, când suntem călăuziţi de Duhul Sfânt.
    „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” (1 Tesaloniceni 5.25). Mai avea Pavel nevoie ca alţii să se roage pentru el, cel plin de atâtea daruri? Pavel îşi dădea seama de însemnătatea lucrării pe care o făcea şi de răspunderea pe care o avea. Cu cât mai mult se vor ruga credincioşii pentru cei care le slujesc, cu atât vor avea mai buni slujitori. Să nu socotim pe nimeni că n-are nevoie să fie ajutat prin rugăciune. Aici se vede că are nevoie chiar şi cel plin de daruri, cum era apostolul Pavel. El se găsea în multe primejdii, dar fraţii îl susţineau ca pe braţe în rugăciuni. Domnul Isus iubea singurătatea. El ne îndeamnă şi pe noi să ne retragem adesea în singurătate, din zarva aceasta a lumii. Fiecare poate să-şi găsească un locşor în casa lui sau oriunde s-ar găsi, ca să se retragă singur cu Domnul Isus, să citească din Sfânta Scriptură sau să se roage. Domnul Isus ne vorbeşte atunci mai clar ca oricând. Când deschizi Cuvântul Domnului, îţi vorbeşte El. Zici şi tu ca Samuel: „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă”. Când pui genunchii la pământ, Îi spui tot ce ai pe inimă şi astfel îţi uşurezi sufletul. Oamenii fug de singurătate, pentru că acolo s-ar putea să înceapă să se audă glasul conştiinţei, lucru care nu le face plăcere.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!