„Stăruiţi în rugăciune” (Coloseni 4.2). S-ar părea că aceste cuvinte nu se potrivesc cu altele pe care le spune Domnul Isus: „Tatăl vostru cel din ceruri ştie de ce aveţi trebuinţă” (Matei 6.32). „Atunci, pentru ce să mai stărui în rugăciune? Am să-L fac eu pe Dumnezeu să-Şi schimbe hotărârea? El Îşi împlineşte planul pe care l-a făcut. Chiar dacă m-aş ruga, lucrurile merg tot după planul pe care l-a întocmit El.” Astfel de gânduri ar putea să dărâme temelia rugăciunii. Ce se poate răspunde? Scriptura spune să stăruim în rugăciune. În altă parte citim: „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5.17). Dacă nu ştim hotărârea lui Dumnezeu, atunci de ce să ne mai rugăm? Iar dacă Dumnezeu le cunoaşte pe toate, de ce să I le mai spunem noi? Cel credincios se bucură de legătura cu Dumnezeu, o legătură de fiu şi Tată. Tatăl pământesc are grijă de copiii săi şi ştie ce le trebuie. Atunci de ce copiii îi mai cer unele lucruri de care au nevoie? Dacă sunt copii, nu se poate să nu vorbească tatălui lor. Trebuie să-i vorbească, nu se poate altfel. Sentimentul care-l leagă pe copil de tatăl său şi de mama sa nu-l lasă să nu le vorbească. Pentru că este copil, de aceea vorbeşte. Mamele care au fetiţe prin clasele primare ştiu de la fetiţele lor mai pe toate colegele lor. Stă fetiţa lângă mama ei la bucătărie şi-i spune ce a zis doamna, ce a spus cutare colegă, ce a făcut alta. Când nu mai spune toate, este un semn rău, pentru că a început să-şi închidă inima faţă de mama ei. Pe mamă n-o interesează, desigur, ce spun colegele fetiţei, totuşi trebuie să stea s-o asculte şi în felul acesta îi dă ocazia să-şi deschidă inima. Mama are atunci ocazia să vadă ce gândeşte fetiţa ei şi s-o încurajeze la ce este bun şi s-o corecteze la ce nu este bun. Tot aşa este şi cu copiii lui Dumnezeu: ei trebuie să vorbească Tatălui lor. Rugăciunea este respiraţia sufletului; nu respiri, mori. Şi aceasta nu doar ca să schimbe planul lui Dumnezeu, ci ca să-şi verse inima înaintea Lui. „Vărsaţi-vă inimile înaintea Domnului!” (Psalmul 62.8). Este o mare favoare să stai de vorbă cu Acela pe care cerurile nu-L pot cuprinde. Copiii lui Dumnezeu profită de această favoare. El nu Se plictiseşte de ei, chiar când rugăciunile lor ar fi greşite. Chiar necredincioşii se roagă în anumite clipe ale vieţii lor, când este vorba de necazuri, de primejdii, cu toate că ei n-au legătură cu Dumnezeu. Şi de multe ori Dumnezeu îi ascultă! „Vegheaţi în ea (în rugăciune) cu mulţumiri” (Coloseni 4.2). Acelaşi cuvânt se găseşte şi la 1 Petru 4.7: „vegheaţi în vederea rugăciunii”. Sunt credincioşi treji, veghetori, dar sunt şi unii adormiţi. Cei care veghează se bucură de o legătură neîncetată cu Domnul Isus şi oricând se pot ruga. Cine are un cuget curat, oriunde ar fi, se poate îndrepta spre Dumnezeu, chiar printr-un suspin de bucurie sau de durere. Cine veghează face aceasta mai ales în vederea rugăciunii. Santinela primeşte pedeapsă dacă este găsită dormind. Tot aşa şi credinciosul trebuie să vegheze mereu şi să se roage. Împrejurările se schimbă, necazurile şi ameninţările năpădesc peste noi. Avem un rău vrăjmaş care, ca un leu răcnind, caută pe cine să înghită şi să aducă unuia sau altuia căderea. Pentru aceasta trebuie să stăruim în rugăciune şi să veghem. Iar aceasta „cu mulţumiri”! Mulţumirea face parte din rugăciunea credinciosului. Cel evlavios în felul lumii se roagă şi el, dar rugăciunea lui este toată numai cerere: „Dă-mi, Doamne, şi mie; scapă-mă şi pe mine, Doamne; nu mă lăsa nici pe mine”. Mereu cere; multe lucruri primeşte şi el, dar niciodată nu mulţumeşte. La cel credincios, mulţumirea ocupă un mare loc în rugăciune. El a primit atâtea binecuvântări pentru care are de mulţumit, încât nici nu poate să le înşire pe toate, binefaceri de natură sufletească şi materială. „Orice lucru bun şi orice dar desăvârşit vine de sus, de la Părintele luminilor”. Credinciosul are ochii deschişi pentru binefacerile lui Dumnezeu şi Îi mulţumeşte pentru ele. Pe de altă parte, răspunsul pe care ţi l-a dat Dumnezeu la cererile pe care I le-ai adresat te umple de bucurie şi, negreşit, te simţi îndatorat să-I mulţumeşti. Apostolul spune: „Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” (2 Tesaloniceni 3.1). Nu poţi să-i zici să se roage pentru tine decât unuia care ştii că este un adevărat „frate”; celorlalţi nu le vei spune să se roage pentru tine. Fraţii se îndeamnă adesea la lucrul acesta, să se roage unii pentru alţii. V-a spus vreun frate să vă rugaţi pentru el? Dacă da, înseamnă că te-a socotit frate. Dacă cei credincioşi din adunări s-ar ruga mai mult pentru aceia care le slujesc cu cuvântul, ar fi mai bine serviţi. Aşadar, nu sunt de vină cei care vestesc Cuvântul, că nu-l prezintă cu mai multă bogăţie, ci de vină sunt aceia care nu se roagă pentru ei, ca Dumnezeu să le dea lor şi, prin ei, şi altora. Despre Daniel se spune că „se ruga şi-L lăuda pe Dumnezeul lui” (Daniel 6.10). Aceasta este tocmai rugăciunea fiecărui credincios. De lăudat ne pricepem mai puţin, de mulţumit ceva mai mult, iar de cerut avem destule de cerut. Câteodată, mulţumirea este aşa de mare şi îndemnul la mulţumire este aşa de tare, că nu mai ştii ce să ceri. „Ce să-Ţi mai cer, Doamne, când Tu mi-ai dat atâta belşug de binecuvântări?” Mulţumirea ia atunci un astfel de loc, încât aproape nu mai rămâne loc pentru cereri.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel