10.1 C
Campulung Muscel
19/05/2024

Pãrinți distruși de moartea copiilor în IADUL COLECTIV

Soţii răniţi în Colectiv sunt încă la Terapie Intensivă

Musceleanca Sanda Scânteie şi soţul ei, Cătălin Scânteie, sunt într-o stare bună, pe drumul spre vindecare. Când s-au cunoscut, şi-au promis că vor fi alături la bine şi greu. Pentru cei doi soţi, greul a însemnat tragedia din Colectiv, din care au reuşit să scape cu viaţă. Tot împreună se refac şi încearcă să treacă peste pierderea prietenilor. Tragedia le-a schimbat viaţa, aşa cum a făcut-o şi pentru apropiaţii celor care au plecat. Ei găsesc cu greu alinare şi încearcă să dea un sens suferinţei.

„Cădea, pur şi simplu, foc pe noi!”

Cătălin şi Sanda, soţ şi soţie, au trecut împreună prin focul iadului de la Colectiv. Tot împreună pornesc în drumul spre vindecare. Sunt internaţi la acelaşi spital, la Terapie Intensivă. De pe patul de spital îşi plâng acum prietenii, dar sunt şi cu gândul la fiul lor, care îi aşteaptă acasă. Şi el trebuia să fie în acea noapte în Colectiv. Destinul a făcut ca, în ultima clipă, el să rămână acasă. „Viaţa bate filmul! Acesta este adevărul! Cădea, pur şi simplu, foc pe noi! Suntem mai bine, cel puţin eu, de vreo săptămână, de când s-a vindecat grefa luată de pe picior. Am încercat cât am putut s-o apăr pe soţia mea.”, a declarat Cătălin Scânteie pentru ştirile de la Antena 1.  

„Suferinţa a fost cumplită”

Medicii spun că refacerea este lentă. Supravieţuitorii au nevoie de multă răbdare şi de suport din partea apropiaţilor şi psihologilor. Unii se pot recupera fără niciun fel de operaţie, ci numai cu fizio-kinetoterapie, asta însemnând câteva luni. „Suferinţa a fost cumplită. În aceste trei săptămâni am trecut de la stări de bucurie, că sunt în viaţă, până la stări depresive. Dar, fiind împreună, eu cu soţul meu, în aceeaşi cameră, ne-am dus bucuria şi suferinţa împreună. Noi nu putem să spunem decât că am fost norocoşi, pur şi simplu, că a fost norocul la mijloc.”, a completat Sanda Scânteie de pe patul de spital.

73 de răniţi se luptă în continuare cu rănile suferite. Pentru apropiaţii celor care s-au stins în incendiu sau în zilele următoare, durerea este la fel de mare. Potrivit psihologilor, efectul ţine luni, ani. Cu cât va fi mai repede acceptat în mediul extern cel care a suferit arsuri, cu cât va reveni mai repede la serviciu, reveni mai repede în societate, cu atât efectele traumei vor fi mai mici. La un ars, fiind o traumă majoră, poate rămâne acolo, undeva, pentru toată viaţa.

Mama Dianei Enache: „Nu cred aşa ceva. O iubeam mult de tot”

Sonia Simionov, moderatoarea emisiunii „Am ceva să-şi spun”, a făcut un interviu cu părinţii celor două victime din Colectiv, originare din Muscel, mama Dianei Enache, din Jugur, şi tatăl lui Valentin Fieraru, din Şelari-Bilceşti. Cu lacrimi în ochi, cei doi au povestit despre copiii lor, care le-au murit nevinovaţi, şi despre lucrurile prin care au trecut în cele trei săptămâni de la tragicul eveniment. 

Mama Dianei Enache, cu puterea care i-a mai rămas, i-a povestit Soniei Simionov despre fata ei: „Ce pot să vă spun? Era un copil modest, un copil cuminte, ne-a ascultat, nu ne-a supărat niciodată. Îmi spunea întotdeauna: mami, ies. Întotdeauna eram pe telefon şi-mi spunea. În seara respectivă, faţă de alte dăţi, am vorbit foarte puţin. Nu înţeleg, de ce nu m-a îndemnat Dumnezeu s-o sun, că eu puneam mâna pe telefon şi-o căutam, şi nici ea nu m-a sunat. Vorbeam mereu: mami, am plecat. Îmi dădea mesaj, când ştia că stă mai mult: mami, am sosit acasă. Vorbeam, ţineam legătura şi se distra ca orice tânăr şi e normal ca să se distreze. Am văzut la televizor, dimineaţa, la şase. Mi-a zis soţul: uite, ce s-a întâmplat în Bucureşti! şi când am auzit, am citit totul, am luat imediat telefonul. Am zis: nu se poate, poate o fi fost şi Diana pe acolo! Şi am sunat, am sunat, am văzut că nu răspunde. Nu mesaj, nu răspunde, telefonul suna continuu. Am tot crezut că are telefonul închis, dar ea nu făcea aşa ceva, să închidă telefonul. După aceea, au aflat colegii, prietenii şi au postat pe Facebook. M-a sunat cineva care îi căuta pe părinţii Dianei, o prietenă de-a ei din copilărie, Bianca. Am contactat-o imediat pe telefonul care era pe Facebook şi mi-a răspuns Bianca, care era prietenă comună şi cu ea, şi cu Karina, şi mi-a spus că le caută. Nu o găseau pe Diana nicăieri. I-am rugat din suflet să o caute şi să mă anunţe, că până plec de aici… Ţineam telefonul şi tremuram. Am zis că dacă nu sună… i-am sunat pe toţi şi au zis că o caută. Până m-am pregătit eu, în jur de ora 12.00, nu mai reţin, m-a sunat Bianca şi m-a anunţat că a găsit-o, că a alergat tot Bucureştiul şi, în sfârşit, le-a găsit pe amândouă. Nu cred aşa ceva. O iubeam mult de tot. O pupam şi îi spuneam: Diana, te iubesc! şi ea la fel.” 

 „Cel mai mare vis al lui Valentin era să fie cu Teo”

Tatăl lui Valentin Fieraru a povestit că încă îl mai aşteaptă acasă, la Şelari. Romeo Fieraru mai are momente în care crede că băiatul lui este plecat la serviciu, în Bucureşti, acolo unde spera să-şi facă un trai mai bun. Când avea cinci ani, tatăl lui l-a salvat din foc. Casa în care locuiau a fost cuprinsă de flăcări, iar copilul de atunci plângea că nu mai are unde locui familia lui, dar, acum, nimeni nu l-a mai putut scoate din flăcări. „Am înţeles că el ar fi dat să iasă, s-a dus spre ieşire şi apoi s-a întors. Probabil, să ajute pe cineva. Din club, cineva a strigat la el să nu se mai întoarcă, dar nu a ascultat. Era un munte de om, avea medalii la ciclism. Nu înţeleg cum de nu s-a salvat. Ne-au dat de la Poliţie lănţişorul lui şi ceasul, hainele arse nici nu le-am putut privi.”, a spus Romeo Fieraru. „Valentin era un băiat foarte puternic. Era un leu tare. Dacă mă auzea pe mine că vreau să fac ceva şi a doua zi plecam la serviciu, îmi prelua toată activitatea. Veneam acasă şi găseam totul rezolvat. Dacă îi ofeream ceva, zicea că nu-i trebuie, că se descurcă, munceşte. Cel mai mare vis al lui era să fie împreună cu Teo, asta urma să fie. Tragedia care a fost ne-a rupt sufletul şi i-a despărţit. Se iubeau foarte mult, ţineau unul la altul. Nu ştiu de ce s-a întâmplat lucrul acesta. Cam tot ce făcea punea suflet şi făcea să fie totul cum trebuie. Am vorbit cu el înainte cu o săptămână şi, câteva zile, a venit acasă. Treburi pe lângă casă, multe, multe. Seara chiar a făcut un grătar cu băieţii. Îl pregătea până am venit eu de la muncă, de la serviciu: Hai tati, bine că ai venit, am făcut un grătar, că noi plecăm mâine! Au plecat a doua zi, ne-au lăsat un bilet: vă iubim mult şi îi facem lui mami pe 25 o surpriză! Vroia să-şi cumpere o maşină, să vină cu ea acasă, de ziua lui maică-sa, dar, din nefericire, l-am adus eu pe el… După nenorocire, de dimineaţă, a sunat-o soţia pe Teo: unde s-a întâmplat? A început să plângă. Şi am fost, în special soţia, dezorientaţi total. După aceea, ţineam legătura cu Teo, a fost împreună cu fratele ei pe la spitale, la toate, ca să fie sigură şi, într-un final, i s-a spus să meargă la IML. Şi vestea pe  care ne-a dat-o… Îl iubeam mult, ne pare rău că a plecat de lângă noi şi ne-a lăsat singuri. Am rămas fără stâlpul casei. Speram să se căsătorească şi să fim o familie mai numeroasă, aşteptam nepoţi, să fie bine.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!