Poate părea scenariu de film de spionaj teoria potrivit căreia extensia “Forestier”, în denumirea maşinii ARO vândute în Franţa, a fost inspirată de celebrul agent de Securitate Matei Pavel Haiducu, însărcinat, în urmă cu 33 de ani, să-i asasineze pe scriitorii Virgil Tănase şi Paul Goma. Dar, încadrată în tabloul “cuibului” de informatori închegat la ARO şi în Câmpulung, ale cărui “rămăşiţe”, se pare, n-au fost trase pe linie moartă nici în zilele noastre, ipoteza nu prea pare să aibă de-a face cu pura coincidenţă. Este greu de explicat de ce ARO pentru Franţa, în primii ani după revoluţie, a purtat tocmai acest supranume din atâtea care puteau fi alese pentru personalizarea automobilului muscelean. “Întâmplător”, chiar numele sub care a fost protejat fostul spion român, care a demascat operaţiunea comandată de Nicolae Ceauşescu, iritat de poziţia împotriva regimului dictatorial din România anilor ’80, exprimată fervent de cei doi disidenţi în Franţa la postul de radio Europa Liberă! Totuşi – lucru greu de susţinut cu dovezi, este adevărat – cineva de la uzină a avut această idee, ca ARO să se numească după Mathieu Forestier (Matei Pavel Haiducu), care n-ar fi fost străin nici de prima filieră interesată de privatizarea fabricii de la Câmpulung, în perioada 1997-1998. În acel moment, două grupări s-au luptat, cel puţin, aceasta a fost impresia creată, ca să pună mâna pe constructorul de autoturisme din Câmpulung: ARO France şi Dunărea. După eşecul acestui act orchestrat de serviciile de informaţii, despre care s-a speculat mult timp că s-au aflat în spatele ambelor grupări, a fost introdus în scenă de către acelaşi “dirijor” al tragediei muscelene John Perez, personajul perfect pentru deznodământul piesei.
Mathieu Forestier, numele sub care a trăit în Franţa agentul Matei Pavel Haiducu
Într-un scenariu din derularea căruia providenţa este exclusă de cei care cred cu străşnicie că închiderea uzinei a fost o chestiune programată (şi îndeplinită cu succes), numele “Forester” sau “Forestier” dat maşinii ARO comercializate în Franţa are legătură cu celebra operaţiune de spionaj “Haiducu”. În cadrul ei ar fi trebuit să aibă loc dublul asasinat plănuit de Securitate, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Scriitorii Paul Goma şi Virgil Tănase, stabiliţi la Paris, erau ţintele vizate de acest omor premeditat, care a constituit obiectul misiunii încredinţate ofiţerului de Securitate Matei Pavel Haiducu. “În 1982, am primit ordinul de a elimina fizic pe scriitorii disidenţi Goma şi Tănase. Mi s-a explicat că este un ordin al comandantului suprem.”, declara Matei Pavel Haiducu într-un interviu acordat Televiziunii Române, în 1992, cu şase ani înainte de a sfârşi, răpus de ciroză, la doar 50 de ani. Pe numele său real, Matei Pavel Hirsch, Haiducu, agent secret aparţinând Direcţiei Informaţii Externe a Securităţii, s-a născut la Bucureşti, pe 18 mai 1948, tatăl fiind demnitar în Ministerul Afacerilor Interne din România.
“Începând cu 1975, a locuit în Franţa, sub pretextul de a fi refugiat politic, dar, de fapt, activa ca spion român, în domeniul tehnologiei nucleare. Pe 13 ianuarie 1982, Haiducu a primit ordin de la şeful său, generalul Nicolae Pleşiţă, să-i asasineze pe Virgil Tănase şi Paul Goma. În loc să îndeplinească misiunea, Haiducu s-a predat serviciului de contraspionaj francez, împreună cu care s-a prefăcut că atentează la viaţa lui Goma la o recepţie ţinută pe 18 mai 1982, la Hotel Concorde Lafayette din Paris, cu o bătură otrăvită (care a fost vărsată, din greşeală de către o “invitată neatentă”, care, în realitate, era o agentă a serviciului de contraspionaj francez) şi a simulat o răpire şi asasinare a lui Tănase, când martori l-au văzut pe acesta din urmă, la data de 20 mai 1982, când era urcat fără voia sa într-un automobil.” (sursa informaţiilor, Wikipedia, care citează publicaţii şi instituţii media precum “Time”, “Europa Liberă”, “Jurnalul Naţional”, etc.
“Matei Haiducu trebuia să-l lichideze, în primul rând, pe Paul Goma, iar moartea acestuia să nu poată fi pusă în legătură cu Securitatea. I s-a dat o otravă specială, care provoacă, după un anumit număr de ore, infarct. În cazul lui Virgil Tănase, ordinul era să se folosească orice mijloc (…). Scopul diversiunii organizate la Paris a fost de a demasca Securitatea, metodele folosite de spionajul românesc şi, mai ales, de a demasca pe Ceauşescu ca un mafiot.”, declara pentru Jurnalul TVR Liviu Tofan, care, la capătul a patru ani de documentare a afacerii “Tănase – Haiducu”, inclusiv în arhivele serviciilor secrete franceze, a publicat o interesantă lucrare intitulată “A patra ipoteză”.
Ne întoarcem la enciclopedia on-line, care conţine o scurtă biografie a agentului: “Haiducu s-a întors în România, unde a raportat că misiunea a fost îndeplinită, fiind decorat cu Ordinul “Steaua României” şi felicitat personal de Nicolae Ceauşescu, la vila de vară a acestuia de la Neptun. A reuşit să-şi ducă familia în Franţa înainte ca adevărul să iasă la suprafaţă. În tot acest timp, Tănase a stat ascuns undeva în regiunea Bretania din Nord-Vestul Franţei. Haiducu a fost condamnat la moarte “in absentia” şi i s-a confiscat toată averea. Pe 31 august 1982, Haiducu a ţinut o conferinţă de presă la sediul revistei “Actuel”, împreună cu Paul Goma şi Virgil Tănase, unde a descris misiunea.”
A procedat astfel, deoarece autorităţile franceze n-au respectat promisiunea de a-l demasca pe Nicolae Ceauşescu ca fiind cel care ceruse omorârea celor doi scriitori. Cazul a fost muşamalizat de Guvernul francez, deoarece, potrivit directorului Institutului Român de Istorie Recentă, Liviu Tofan, “puterea de la Bucureşti avea probe că unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Mitterand, Charles Hernu, care era chiar ministrul Apărării, fusese spion KGB.”
“Haiducu a continuat să trăiască în Franţa sub numele Mathieu Forestier, căsătorindu-se cu o franţuzoaică, cu care a avut doi copii. În 1984, Haiducu a publicat o carte, “J’ai Refuse De Tuer” – “Am refuzat să ucid”, cu detalii despre acest caz. A decedat în 1998.”, se încheie prezentarea pe Wikipedia. În cadrul aceluiaşi interviu despre care aminteam la început, Matei Pavel Haiducu afirma că, timp de un an şi jumătate, a făcut tot posibilul pentru a nu se uita “nicio secundă din acţiunea criminală a clanului Ceauşescu. Am participat la emisiuni de radio şi televiziune, am scris o carte.” În cadrul unor reportaje realizate de posturi tv din Franţa era filmat din spate, deoarece îşi schimbase identitatea, după care s-a expus “fără mască” în faţa camerelor de filmat.
Dunărea şi ARO France, Dunărea şi EEI
În toamna anului 1997, Fondul Proprietăţii de Stat a decis să-şi vândă acţiunile la ARO: 70,018% din capitalul social al societăţii, reprezentând un număr de 7.301.748 acţiuni. Dar iată cum s-a derulat prima încercare de privatizare a uzinei muscelene, explicată, la acel moment, chiar de către iniţiatorul procesului, FPS:
“Prin Hotărârea nr.P/11891/19.11.1997, Consiliul de Administraţie al FPS a aprobat Nota privind propunerea de vânzare a acţiunilor SC ARO SA. În data de 15.01.1998, a apărut anunţul publicitar privind oferta de vânzare de acţiuni (valabilă 180 de zile de la data publicităţii), în urma căreia s-au depus oferte de cumpărare din partea firmelor Dunărea SA Bucureşti şi ARO France. Urmarea analizei ofertelor depuse şi negocierilor purtate cu cei doi ofertanţi, a fost înaintată o notă la CA al FPS, iar prin Hotărârea acestuia nr.P/3830/04.06.1998, a fost aprobată sistarea negocierilor şi reluarea procesului de privatizare. Termenul de valabilitate a ofertei, aprobat prin hotărârea Consiliului de Administraţie al Fondului Proprietăţii de Stat nr.P/11891/19.11.1997, a fost 13.07.1998.
Ca urmare a depunerii unei noi scrisori de intenţie de cumpărare a pachetului de acţiuni, din partea firmei americane EEI, a fost reluat procesul de privatizare, iar prin Hotărârea nr.P/4590/14.07.1998, Consiliul de Administraţie al FPS a aprobat Nota privind propunerea de vânzare a acţiunilor SC ARO SA. În data de 21.08.1998 şi 27.08.1998, a apărut anunţul publicitar privind oferta de vânzare de acţiuni (valabilă 180 de zile de la data publicităţii), în urma căreia a fost cumpărat un singur dosar de prezentare de către firma americană EEI, dar care, până la data limită de depunere a ofertelor, 05.11.1998, nu a depus oferta de cumpărare.
În data de 17.11.1998, a fost înaintată la Comitetul de Direcţie al FPS o notă privind necesitatea republicării anunţului publicitar referitor la vânzarea pachetului de acţiuni deţinut de FPS la SC ARO SA Câmpulung Muscel, aprobată prin Hotărârea nr.CD/8/03.12.1998, iar, în data de 09.12.1998, a fost republicat anunţul publicitar privind oferta de vânzare, cu termen limită pentru depunerea ofertelor 26.01.1999.
Astfel, Fondul Proprietăţii de Stat a oferit la vânzare un pachet de acţiuni de 70,018% din capitalul social al societăţii comerciale ARO SA Câmpulung Muscel, reprezentând un număr de 7.301.748 de acţiuni. Preţul de ofertă la vânzare a fost de 49.870 lei (vechi)/acţiune, iar valoarea pachetului de 70,018% (7.301.748 acţiuni), scos la vânzare, a fost 364.138.170.000 lei (vechi).
În data de 26.01.1999, au fost depuse două oferte de cumpărare, în plic închis şi sigilat, respectiv din partea firmelor Dunărea SA Bucureşti şi EEI SUA, iar deschiderea ofertelor depuse s-a făcut în aceeaşi zi, la ora 14.00. Urmare a deschiderii ofertelor depuse şi a discuţiilor purtate, oferta SC Dunărea SA a fost retrasă, la solicitarea ofertantului, pe motivul neclarificării procesului de privatizare. Negocierile au fost purtate în continuare cu singurul ofertant rămas în competiţie, respectiv firma americană EEI. Urmare a negocierilor desfăşurate cu EEI, comisia de negociere a înaintat la Comitetul de Direcţie “Nota privind privatizarea SC ARO SA Câmpulung Muscel”, care a aprobat, prin Hotărârea nr.CD/19/12.02.1999, sistarea negocierilor şi reluarea procesului de privatizare.
Avându-se în vedere situaţia economico-financiară deosebit de critică, înregistrată de societate, Adunarea Generală a Acţionarilor de la SC ARO SA a aprobat, în data de 28.12.1998, în baza mandatului special nr.1/9148/1998 acordat reprezentanţilor FPS, mandatarea administratorului SC ARO SA de a formula şi a depune la instanţa teritorială competentă cererea de deschidere a procedurii reorganizării judiciare, din iniţiativa debitorului, în conformitate cu Legea nr.64/1995, modificată.”, este situaţia prezentată de FPS, “înaintaşul” APAPS, căruia îi “datorăm” distrugerea platformei industriale ARO şi prăbuşirea Câmpulungului.
Prima privatizare, zădărnicită de reorganizarea judiciară declanşată la ARO
De altfel, acest moment, al intenţiei de intrare a societăţii în reorganizare judiciară, a fost consemnat în Procesul Verbal încheiat pe 26 ianuarie 1999, la sediul Fondului Proprietăţii de Stat, în cadrul şedinţei ţinute pentru deschiderea celor două oferte depuse de SC Dunărea SA Bucureşti, reprezentantă prin Costin M. Frâncu, şi EEI – East European Imports Inc. – SUA, Miami-Florida. “Preşedintele Comisiei de Privatizare informează pe cei doi ofertanţi următoarele: (…) Pentru continuarea procesului de privatizare trebuie întreprinse demersurile necesare în vederea suspendării procesului de reorganizare judiciară declanşat la SC ARO SA. (…) Reprezentanţii firmei ofertante EEI insistă pentru deschiderea ofertelor astăzi (n.r. 26 ianuarie 1999), cu menţiunea că îşi asumă riscul neobţinerii avizelor necesare (conform Legii nr.64/1995), pentru continuarea procesului de privatizare.
Reprezentantul firmei Dunărea SA arată următoarele: =Atâta timp cât procesul de privatizare la SC ARO SA este neclar, nu doreşte deschiderea ofertei depuse; =Va contesta legalitatea declanşării procesului de privatizare; =În aceste condiţii, hotărăşte să se retragă din competiţie. Reprezentanţii firmei ofertante EEI solicită ca, din moment ce SC Dunărea SA s-a retras din competiţie, reprezentantul acesteia, domnul Costin Frâncu, să nu mai participe în continuare la deschiderea ofertei EEI.”
Cum a dispărut filiera franţuzească şi s-a deschis calea filierei americane
Aşadar, una dintre direcţiile celei dintâi intenţii de privatizare a fost filiera “Franţa”. ARO France, al cărei preşedinte era Michel Tardi, a fost înfiinţată înainte de revoluţie sub forma unei societăţi mixte româno-franceze. Din gruparea din Franţa, care urmărea această privatizare, ar fi făcut parte şi cumnatul şefului de la ARO France, cu care ARO avea contracte. Altă piesă a grupului: Forestier, reîntors în România, după ’90. După ce a reprezentat compania Citroen în România, o perioadă, acesta a devenit reprezentantul firmei de televizoare Tomson în Piteşti. În ’94, când s-a prezentat la Salonul de la Paris, pentru ultima dată, ARO 24 cu motorul Peugeot, cineva de la ARO a sugerat – pe motiv că aşa cereau francezii – ca automobilul să fie botezat “Forestier”. Filiera franţuzească a dispărut prin arestarea cumnatului lui Tardi, director general în Ministerul de Finanţe, iar în 1998, anul încercării de privatizare a lui ARO, a murit şi Forestier. Astfel, procesul a continuat cu filiera “America” şi cu Perez în postura de salvator. După ieşirea lui ARO France din schemă, lupta a continuat între EEI, care, pentru “intimidare”, şi-a luat un consultant cu notorietate, pe cumnatul preşedintelui SUA, Bill Clinton, şi Dunărea. Acţionarul majoritar Costin Frâncu a negat că Dunărea sa ar fi una şi aceeaşi societate cu cea a Securităţii, Întreprinderea de Comerţ Exterior, mai precis, dată fiind denumirea identică.
Cât despre East European Imports Inc. din Miami, Florida – EEI, înfiinţată în aprilie 1994, în luna octombrie a aceluiaşi an, compania “plonjase” deja într-un acord cu ARO, ca producător, şi cu Industrialexport, ca exportator, prin care EEI dobândea dreptul de vânzare exclusivă, pe o perioadă de cinci ani, de autoturisme ARO pe teritoriul Americii de Nord şi de Sud (cu excepţia statelor Argentina, Columbia şi Venezuela, unde ARO avea afaceri în derulare). Firma EEI a dobândit exclusivitate de vânzare pe un imens teritoriu fără nicio referinţă comercială şi fără informaţii de bonitate la dosar. În plus, n-a constituit un impediment nici reputaţia îndoielnică a directorului John Trotman, care lăsase un gust amar în afacerile cu automobile ARO încă din anii 1985-1987, pe când era preşedintele firmei Roman Motors. Presa americană a descris cum acesta a luat în avans de la dealeri 1,7 milioane de dolari, în condiţiile inexistenţei unui contract cu Autodacia. Chiar după ce a semnat, în primăvara lui ’86, un document cu exportatorul autorizat al acelei vremi, prin care recunoştea că n-are contract pentru ARO, Dacia şi Oltcit, a continuat vânzarea de francize şi încasarea de bani de la dealeri până în anul următor. Iar procesele au curs.