În acest episod, care îl are în centrul relatării tot pe proiectantul Nicolae Cozaciuc, ne vom referi la partea de final a activităţii sale la Fabrica de Scule şi Matriţe ARO. Reamintim că, între 1956-1977, acesta a activat în cadrul Serviciului Tehnic, la Întreprinderea Mecanică Muscel, după care, din 1977, până în 1998, la FSM, de unde, de altfel, s-a şi pensionat. Pensionarea s-a produs în anul 1998, la capătul a 42 de ani de muncă, dar Nicolae Cozaciuc a continuat să lucreze încă şapte ani după încheierea oficială a activităţii. „În momentul ieşirii mele la pensie – povestea interlocutorul nostru – a apărut o elită de tineri proiectanţi. Se trecuse deja la munca pe calculator. Eu şi patru colegi, trei bărbaţi şi două doamne, am fost rugaţi să mai rămânem şi să dăm soluţii, urmând ca dânşii să facă proiectarea pe calculator. Lucru pe care l-am făcut încă şapte ani.” În acest timp, pensia a mers normal, la fel şi salariul, plăţile către C.A.S. s-au făcut corespunzător, fapt care pe Nicolae Cozaciuc l-a avantajat în ceea ce priveşte punctul de pensie şi, pe cale de consecinţă, cuantumul sumei încasate. Munca interlocutorului nostru este continuată de ginerele său, Cătălin Mitu. Fabrica de Matriţe este, de peste un deceniu, proprietatea omului de afaceri Gheorghe Bulugea. „Ginerele meu, un inginer foarte priceput la calculator, este unul dintre cei pe care i-am şcolit. El a rămas în locul meu.”, spunea cu mândrie Niolae Cozaciuc.
Naghi l-a ajutat să-şi aducă soţia de la Colibaşi la ARO
Pentru că am amintit de ginerele bucovineanului ale cărui rădăcini smulse din pământul Cernăuţiului de ocupaţia sovietică s-au prins în pământul Muscelului, în luna decembrie a anului 1944, în urmă cu 71 de ani, se cuvine a face câteva precizări şi despre restul familiei. După ce s-a căsătorit, Nicolae Cozaciuc a avut ocazia de a-l cunoaşte pe directorul Victor Naghi, care i-a oferit un ajutor substanţial. De fapt, ajuta uzina, ca să nu piardă un angajat valoros. În istorisirea fostului tehnician îl recunoaştem pe omul Victor Naghi din spatele durului aflat, vreme de 25 de ani, la conducerea întreprinderii.
„Când m-am căsătorit, am vrut să plec, soţia fiind din Ştefăneşti. Ea lucra la Colibaşi. I-am spus domnului Herţa (n.r. inginerul Nicolae Herţa, şeful Serviciului Tehnic): „Trebuie să plec, căci sunt sigur că nu pot s-o aduc la Câmpulung.” „Nu se poate! Fă o cerere de angajare!”, a spus inginerul Herţa. Superiorul tânărului proiectant s-a dus cu cererea la directorul Victor Naghi, care, după ce a studiat-o, l-a chemat la el şi l-a luat la întrebări legate de intenţia de a părăsi colectivul în cadrul căruia se remarcase încă de la construcţia primului automobil fabricat la Câmpulung, IMS 57. „Sunt hotărât să plec, că aici bănuiesc că nu mi-o angajaţi (n.r. pe soţie).” „Adu-o încoace, că este angajată.”, a „ordonat” Naghi. Soţia sa lucra ca bibliotecară la Colibaşi. După ce a fost angajată la Întreprinderea Mecanică Muscel, a urmat Şcoala Tehnică şi s-a angajat ca tehniciană la Tehnologie. A ieşit la pensie de la Uzina ARO.
Soţii Cozaciuc au doi copii reuşiţi. Fata, care este mai mare, locuieşte cu părinţii săi. Absolventă de Bio-Chimie, lucrează în cadrul Policlinicii Câmpulung, împreună cu medicul Marius Georgescu, la cabinetul de recoltări de sânge. Fiica lui Nicolae Cozaciuc se ocupă de analizele pentru depistarea virusului HIV. Fiul, de profesie inginer, lucrează la Bucureşti, iar nora este economist. Ca bunic, Nicolae Cozaciuc se mândreşte cu patru nepoate, trei de la fiică şi una de la fiu. Cea mai mare dintre ele a fost admisă la Facultatea de Medicină, sora mijlocie este în clasa a XII-a, iar mezina, în clasa a V-a. Nepoata din partea fiului a intrat la liceu.
Fugită dintr-un oraş impresionant ca mărime şi dezvoltare, familia a găsit adăpost în târgul liniştit de sub munte
În 2003, la aproape şase decenii distanţă de momentul părăsirii forţate a casei părinteşti, Nicolae Cozaciuc, însoţit de fiul şi ginerele său, a mers la Cernăuţi şi a revăzut locurile natale. Era perioada în care se dezbătea legea privind acordarea unor despăgubiri celor care şi-au pierdut proprietăţile în timpul prigoanei sovietice. „Eu adunam documentaţia despre ce au avut părinţii în comuna natală. Atunci, trecerea era liberă, nu trebuia să ai paşaport. Nu ne-am mai regăsit în registrele lor, nu mai figuram în evidenţe. Le-am arătat certificatele de naştere, cu care dovedeam că suntem născuţi acolo.”, afirma acesta. Funcţionarii de la respectiva Primărie, oameni tineri, s-au apărat cum că ei au moştenit acele evidenţe şi, în plus de ce aveau, nu puteau să le pună la dispoziţie alte acte. „Există o arhivă veche, dacă vreţi să mergeţi să studiaţi.”, ne-au spus ei. Am renunţat. Casa bineînţeles că nu am mai găsit-o, a fost demolată şi s-au construit blocuri. Norocul meu a fost că tata a luat cu el actul de cumpărare a pământului. Iar pentru casă, cu doi martori – unul dintre ei era domnul Waschievici – am putut reconstitui valoarea ei.”, ne-a mai spus acesta. Într-un final, a primit o despăgubire pentru ce au avut părinţii la Cernăuţi, în baza unei legi date în 2003. Tranşa a doua a reparaţiei băneşti va fi acordată eşalonat, în decursul a cinci ani. Familia a deţinut lângă Cernăuţi o gospodărie în regulă, mult pământ şi utilaje.
În iarna lui ’44, când familia şi-a găsit adăpost în târgul de munte, la capătul unei pribegii amare, marcate de teroarea bombardamentelor şi de gândul morţii, Cernăuţiul lăsat în urmă era al doilea oraş ca mărime şi importanţă economică faţă de Bucureşti. Un centru comercial şi un conglomerat de etnii, îşi descria Nicolae Cozaciuc oraşul de baştină, în care trăiau împreună şi se înţelegeau unii cu ceilalţi români, unguri, germani, ruşi, ucrainieni, polonezi, evrei, etc. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, peste jumătate din evreii din oraş au fost exterminaţi. „Cea mai mare parte a populaţiei rămase a Cernăuţiului a fost transferată în restul Uniunii Sovietice, imediat după instaurarea regimului comunist, în anii 1940-1941, precum şi după 1944. În locul celor deportaţi din motive rasiale sau din alte considerente politice mai mult sau mai puţin similare, ca şi al celor emigraţi sau „repatriaţi”, din rândul evreilor, germanilor, românilor, polonezilor şi ucrainienilor, au fost aduşi cetăţeni de pe cuprinsul Uniunii Sovietice, majoritarea ataşaţi culturii ruse şi ucrainiene.” (sursa: Wikipedia)
În oraşul ocupat de Armata Roşie a funcţionat Universitatea Cernăuţi, înfiinţată în anul 1875, a cărei faimă se răspândise pe întreg cuprinsul Imperiului Austro-Ungar. „Era un oraş foarte mare. Pentru mine a fost o bucurie, în 2003, când am reuşit să-l revăd. Să-mi revăd traseul de la şcoală şi ce mai ştiam.”, spunea cu nostalgie Nicolae Cozaciuc.
„Păcat de finalul pe care l-a avut! Tineretul nu are şansa pe care am avut-o noi”
Mai mult decât nostalgie îl încearcă atunci când rememorează anii în care parcurgea distanţa de acasă, din zona Pedagogicului, la uzină, cu ajutorul camioanelor deschise, care circulau în oraş. Când s-a mutat la Matriţerie, mergea pe jos, pe timp de vară. Drumul nu-i lua mai mult de 45 de minute. În general, lumea mergea pe jos foarte mult în acele timpuri. Dar, mai ales, când îşi aminteşte de şefi şi de colegi, pronunţând cu regret numele unora dintre apropiaţii săi din viaţa profesională şi nu numai, deoarece i-au devenit prieteni în viaţa personală: Octavian Waschievici, Ion Meseşan, Emil Popescu, fratele lui Lucian Popescu, care lucra la proiectare dispozitive la cald pentru Forjă. Toţi din „garda” veche. „Din păcate, s-au stins amândoi fraţii.”, a continuat acesta.
O amărăciune fără margini îl cuprinde când îşi aminteşte de imensitatea platformei industriale de care s-a ales praful. „Este mare păcat, multă lume aici a trăit, aici s-a realizat. Păcat de finalul pe care l-a avut! Nici nu vreau să mă gândesc, căci devine ceva tragic. Tineretul nu are şansa pe care am avut-o noi. Dacă nu ar fi fost acest ARO, unde mi-aş fi petrecut viaţa? ARO a ajuns la 11.000 de salariaţi. Două treimi din oraş trăiau de pe urma muncii din ARO. A fost ca un vis. Păcat.”, spunea acesta cu mâhnire. După ce ginerele l-a dus odată în zona fostei uzine, Nicolae Cozaciuc a hotărât că a doua oară nu mai trece ca să vadă ce a rămas din constructorul auto de altădată.