Pilotul Ion Dorcioman n-a fost angajat al Uzinei ARO, dar a ajuns să cunoască platforma de la Câmpulung datorită detaşărilor încredinţate de şefii săi de la Dacia, fie la pista de încercări, fie la Matriţerie, domeniu la care ai noştri stăteau incomparabil mai bine decât Colibaşiul, atât din punct de vedere al capacităţii, cât şi al personalului profesionist pe partea de modelărie. Mai mult, acesta i-a cunoscut pe câţiva dintre piloţii-legendă de la fabrica musceleană, cu unii intersectându-se pe traseele comune de probe pentru ARO şi Dacia. În acest episod ne vom opri la câteva întâmplări fără legătură cu industria constructoare de autoturisme, subiectul principal al serialului nostru, dar savuroase prin ineditul şi comicul unor situaţii în care a fost pus vânătorul Ion Dorcioman. Musceleanul din Coteşti a trăit bucuria de a face parte din suita de vânătoare a marelui tenismen şi afacerist Ion Ţiriac, pe care salariaţii de la ARO l-au gonit cu huiduieli.
Tatăl său a condus o fabrică de panificaţie din Bucureşti, apoi echipa de stropit de la Coteşti
Ion Dorcioman mărturiseşte că pasiunea pentru vânătoare s-a născut în el în copilărie. Nu avea mai mult de cinci ani când a tras prima dată cu arma unui vecin. Dar ca să înţelegem cum a ajuns să fie copleşit de plăcerea de a cutreiera pădurile, în căutare de mistreţi şi capre negre, ne-a relatat povestea părintelui său, de la care a moştenit „microbul”. Tatăl său, vânător împătimit, a practicat acest hobby în zona Bucureştiului, datorită faptului că a lucrat în Capitală o grămadă de ani. Băiatul a fost abandonat de mamă, aidoma celorlalţi trei fraţi, lăsaţi de cea care le-a dat viaţă pe unde s-a nimerit. O soră a descoperit-o după mai bine de 30 de ani, la Domneşti, unde fusese crescută de familia adoptivă. La vârsta de 12 ani, copilul a plecat la Bucureşti. Pentru început, a lucrat la o fabrică de cărămidă, pe Aleea Tonola, unde, cu ajutorul unui vagonet tras de un măgăruş, căra bucăţile roşiatice dintr-o parte într-alta.
Un consătean de la Coteşti, care avea serviciul tot în Bucureşti, în Bolintineanu, la o întreprindere mare de panificaţie, i-a propus băiatului, făcându-i-se milă de situaţia lui dificilă: „Costică, hai cu mine la patron.” L-a dus la patron, care i-a dat candidatului un coş cu covrigi, pe care trebuia să-i vândă la un anumit preţ. Tânărul a îndeplinit sarcina şi s-a întors cu câţiva bănuţi în plus peste suma pe care ar fi trebuit s-o încaseze din vânzarea covrigilor la preţul dat de proprietarul fabricii. „Ce e cu banii ăştia?”, a întrebat patronul. „Mi i-a lăsat clientul.”, a răspuns adolescentul. „Ai încercat să-i dai restul?” „Da.”, a venit replica băiatului, care era cam pe lângă adevăr. Copil crescut în spiritul cinstei, pretendentul la post a pus toţi banii primiţi în plus la dispoziţia şefului, care a continuat să-l probeze. Convingându-se de conştiinciozitatea şi corectitudinea lui, patronul l-a trimis cu produse la chioşcul unui liceu. „Cât a lucrat la acest chioşc, o tutungioaică l-a învăţat să socotească şi tabla înmulţirii. Era şi frumuşel şi, de aceea, femeia s-a oferit să-l înveţe.”, ne spunea fiul despre tatăl său. După o vreme, tânărul şi-a anunţat angajatorul că vrea să lucreze în producţie: „Jupâne, vreau să intru în fabrică, vreau să învăţ meserie. N-o să stau aici o viaţă întreagă, vreau să muncesc.” Şi l-a băgat în fabrică, unde a luat-o de jos: măturător, panacodar, ajutor de cocător, cocător, meşter. Într-un final, a ajuns să conducă fabrica. În acele timpuri, nu erau atâtea maşini, de aceea, cu căruţele, căra de la gară făina depozitată în vagoane şi o dădea produs finit: bani curaţi. A avut o evoluţie importantă, fără a avea nicio clasă. Şi aşa a rămas, cu nicio clasă, până a murit.”
Cu toate acestea, Costică Dorcioman a fost şeful echipei de stropit din Coteşti mai bine de 17 ani. În această poziţie, trebuia să justifice cantitatea de soluţie în funcţie de dimensiunea, grosimea şi numărul pomilor stropiţi. „Niciodată n-a ieşit rău şi a avut permanent controale.”, a continuat Ion Dorcioman relatarea despre părintele său, care, după 35 de ani lucraţi la fabrica de panificaţie din Bucureşti, din 1912, până în 1947, s-a întors acasă. La naţionalizare, fabrica a fost preluată de comunişti. Musceleanul n-a mai lucrat sub noul regim decât două luni. Revenit la Coteşti, s-a angajat, iniţial, ca fochist, la Mina Godeni, la cazanul băii care deservea ortacii ieşiţi din subteran.
Campionul olimpic Ion Dumitrescu l-a ajutat să obţină locul II pe ţară la Concursul de Tir
La început, Ion Dorcioman, molipsit de boala vânătorii de la tatăl său, a însoţit grupul în aventurile prin pădurile judeţului, ca bătăiaş. „Îmi mai dădeau şi mie să trag cu arma.”, îşi aminteşte începutul unei pasiuni practicate de timpuriu, care astăzi, la cei 78 de ani ai săi, îi produce o mulţime de nostalgii. Primul animal vânat în pădure a fost un iepure, care a fost împărţit frăţeşte între cei 12 participanţi la partida respectivă. Când s-a liberat din armată, şi-a luat permis de tir şi a devenit unul dintre cei mai buni practicanţi ai acestui sport din România. La jumătatea anilor ’70, musceleanul s-a situat pe locul II pe ţară la Concursul de Tir cu talere. În primul an în care a participat, a obţinut locul II, la Vâlcea, la faza interjudeţeană, la care erau reprezentate cinci judeţe. Performanţa l-a propulsat la etapa naţională, la Bucureşti. „Acolo m-a văzut marele trăgător de tir şi campion olimpic de talere aruncate din turn, Ion Dumitrescu. „Dumneata eşti sălbatic, nu ştii să ţii puşca în mână. Nu ştiu cum le împuşti. N-ai poziţie.”, l-a dojenit campionul pe Ion Dorcioman. „M-a luat din poligonul unde se făcea antrenamentul şi m-a dus într-un alt poligon. A luat un lucrător de acolo (aveau maşini de aruncat) şi vreo două cutii de cartuşe de la lotul lor de trăgători. Ei antrenau lotul naţional. În acel poligon mi-a arătat cum trebuie să stau, cum să execut epolarea. În zece secunde trebuia să tragi în două talere. La prima tragere am reuşit 16 din 25, am scăpat multe. La a doua mână, 19 din 25. A mai luat o cutie de cartuşe. N-am tras în viaţa mea 75 de cartuşe, cum am tras atunci. La a treia tragere, am făcut 23 din 25. „Măi băiatule, ca să scot un trăgător, îmi trebuie cinci-şase ani, ca să tragă de trei ori pe săptămână câte 200 de cartuşe. Tu eşti un fenomen! Ai o viteză de execuţie şi un ochi extraordinar!”, l-a lăudat antrenorul. După acest exerciţiu, Ion Dorcioman a luat locul II la Bucureşti. „Cei de la Piteşti, care aveau personalităţile lor, au rămas „tablou”. „I-auzi, domnule, avem trăgător de elită de la Câmpulung şi noi habar nu aveam!”
Trofeul vânătorii lui Ţiriac: un ţap doborât de Ion Dorcioman
Musceleanul ne-a povestit vânătorile frumoase la care a participat, ca membru al suitei lui Ion Ţiriac, pe Râul Doamnei, la mistreţi şi capre negre. „Venise împreună cu fiul lui Maurer (n.r. Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru al României între 1961-1974), Jean Maurer, şi cu un valet, care le ducea armele. A fost o vânătoare pe Cernat, apoi am trecut în Valea Rea.”, afirma acesta. Omul de afaceri n-a reuşit să împuşte niciun mistreţ. Scopul deplasării pe munte a fost atins de un pădurar, care a nimerit doi grăsuni. A doua oară, la Valea Rea, Ion Dorcioman a fost cel care a făcut ca goana după capre negre să nu fie un eşec, doborând un ţap. „Ion Ţiriac era invitat de Ocolul Silvic Domneşti să participe la o vânătoare colectivă. Ţiriac este unul dintre oamenii cărora noi ar trebui să le facem statuie. Dacă era preşedintele ţării, eram departe.”, mai spunea Ion Dorcioman.
La Valea Rea a trăit cele mai palpitante momente de când practică acest hobby. „Am rămas agăţat în nişte colţi, din care nu puteam să-mi dau drumul înapoi. De urcat, poţi să urci, dar cum să mai cobori, că nu mai vezi?! E stâncă, pe care te agăţi dintr-un loc într-altul. La urcare, vezi unde să pui piciorul, dar înapoi nu mai vezi. Vânătoarea de capre negre de la Valea Rea a fost mai aventuroasă.”, îşi aminteşte Ion Dorcioman. „Am urcat, într-un final. Am plecat doi inşi pe versantul drept al Văii Rele. Aveam staţii de emisie-recepţie, nişte „bolovani” de Miliţie, cu care vorbeam şi la doi kilometri. Aveam şi eu, avea şi el. Celălalt, obosit după un chef făcut seara, s-a băgat în nişte buhai de brad şi s-a culcat. Sus, unde ajunsesem, bătea un vânt şi se pusese şi o lapoviţă! M-am deplasat în partea stângă, unde am dat de un cârd de capre. Mâncau jirul pe care îl găseau prin zăpadă. Eu mă gândeam că celălalt trebuie să apară din spate. De unde?! El dormea. Încremenisem aşteptându-l. Cum nu răspundea prin staţie, m-am temut că s-a întâmplat ceva cu el. Când mi-am aruncat ochii în dreapta, am văzut, la 150-200 de metri, un ţap. Am pus carabina pe el, am tras şi glonţul s-a dus pe deasupra. A doua oară, am făcut corecţie şi… a picat. Dar eu n-am văzut că a picat. M-am trezit în faţă cu alt ţap şi chiar mi-am zis: Ia uite, mă, l-am scăpat! Cu ce mă duc eu la ăştia?! I-am pus un foc şi celuilalt ţap şi i-am rupt un picior din spate. Aşa, schilod, a reuşit să fugă. Ce rău îmi părea că l-am scăpat! Când m-am ridicat, am văzut primul ţap căzut. Am coborât 200 de metri, până la el, l-am legat de coarne cu cureaua armei şi trage de el, metru cu metru! Animalul era mare şi eu singur… să urci pe o pantă abruptă! Am ajuns sus, lihnit de foame, nu mai aveam nicio forţă în mine. Pe unde să cobor?, mă gândeam. Am pornit pe o vâlcică, pe un pârâu. Întâmplarea a făcut ca drumul să fie bun şi să ajung cu ţapul jos. L-am lăsat la baza pârâului şi am plecat, prin zăpadă, spre cabană. Ceilalţi se apucaseră să tragă în sticle. Când m-au văzut, m-au întrebat: „Ce-ai făcut, nea Ioane?” „N-am făcut nimic.”, i-a dezamăgit Ion Dorcioman pe colegi.
Când a dat cu ochii de tovarăşul care îl lăsase baltă pe munte, musceleanul “a luat foc”: „Unde ai fost, mă, prăpăditule?!” „M-am culcat, n-am mai putut să merg. Iar staţia am închis-o.”, a recunoscut camaradul doborât de mahmureală. Unul dintre participanţii la vânătoarea de sticle nu l-a crezut că s-a întors cu mâna goală. Ion Dorcioman i-a cerut să trimită câţiva angajaţi ai Ocolului Silvic pe urmele sale, care îi conduceau la ţapul sacrificat. „Ţapul era de o frumuseţe… Erau acolo Ţiriac şi cei veniţi cu el. M-au luat şi m-au ridicat… când m-au dat cu tâmpla de o grindă a stânei…! Mi-au păstrat şi mie ce rămăsese pe un „şasiu” de berbec la proţap, după ce-l mâncaseră cât am fost eu plecat. Am ciugulit nişte bucăţele de carne care rămăseseră pe oase şi am mai prins un kilogram de vin. L-am “legumit” încet şi… cam asta a fost aventura.”
Ion Ţiriac a lăudat prietenilor muşchiul de porc afumat şi murăturile musceleanului
N-a fost asta toată aventura, pentru că memoria lui Ion Dorcioman a scos la lumină şi alte amănunte spumoase. Ţapul a fost preluat de grupul lui Ion Ţiriac, dar, după eviscerare, inima, ficatul, rinichii şi ce s-a mai putut „ciupi” pe la piept, cât să nu se cunoască, au revenit însoţitorilor locali. Pe toată durata şederii la cabană, Ţiriac, pe care musceleanul îl descria drept un om comunicativ şi foarte de treabă, a stat în mijlocul oamenilor care au organizat vânătoarea. „Sunt rari oamenii de acest fel. Discutam cu el şi-l întrebam cum se simte în afara ţării. „Ioane, eu am în fiecare capitală mare casă. Când trebuie să merg acolo, afacerile le fac în linişte, în casa mea, fără să aud boncănelile unuia, fără să vină altul să mă deranjeze.”, ne-a dezvăluit acesta câteva momente petrecute alături de un om care l-a cucerit iremediabil cu apropierea lui de cei simpli.
După un chef zdravăn tras noaptea, a doua zi, de dimineaţă, vânătorii aveau programată urcarea pe munte. Şi au urcat fără să ia micul dejun. Când foamea i-a doborât, s-au oprit. „Eu aveam în raniţă o bucată de muşchi de porc afumat, friptă un pic, un ştiuc de brânză de burduf şi un borcan cu murături ţărăneşti.” Un membru al grupului, care îl cunoştea bine pe „nea Ion”, a intuit că acesta n-a plecat la drum fără provizii. Într-un moment de absenţă a posesorului rucsacului plin cu mâncare, ocupat fiind cu Jeep-ul lui Ion Ţiriac, colegii s-au gândit să-i facă o farsă tenismenului. Gluma a fost „clocită” de Jean Maurer, care ştia că prietenului său îi este frică de cuţit. „Au zis: “Hai să-l păcălim pe şeful (n.r. Ion Ţiriac). Îi spunem că nea Ion este cuţitaş, că a făcut puşcărie pe undeva, a omorât un om.” Eu n-am ştiut despre ce este vorba. Am lăsat Jeep-ul la 60-70 de metri de locul în care stăteau ei. A venit unul înaintea mea şi mi-a spus: „Când te apropii, zici: “Care a umblat la rucsacul meu, că-l tai cu cuţitul imediat!” Aveam cuţitul la mine, ca întotdeauna. Când am ajuns acolo, am strigat: „Cine a umblat la sacul meu? Să spună cine a umblat, că-i tai beregăţile, nu discut!” Ditamai omul, Ţiriac, se pitise într-un coşar. „Domnul Ţiriac, să vă alegeţi bine prietenii, că acum nu prea i-aţi ales cum trebuie. Nu prea tai nici găini, dar să tai oameni, Doamne fereşte!”, l-a deconspirat Ion Dorcioman pe autorul glumei, care i-a îngheţat sângele în vine celui mai important oaspete.
În rucsac, într-adevăr, umblaseră tovarăşii lui Ion Dorcioman, fiind leşinaţi de foame. Însuşi Ion Ţiriac a apreciat preparatele pregătite de soacra musceleanului, pe care le-a lăudat unor oameni rafinaţi şi umblaţi prin lume, la fel ca el. „A trebuit să turnăm un film de reclamă pentru Ceauşescu. Printre alte staţiuni, am ajuns şi la Poiana Braşov. Acolo, am făcut nişte derapaje cu maşina, ca să aibă ce să filmeze. Era o echipă de belgieni care colaborau cu ai noştri, în vederea realizării unei reclame de turism, care urma să fie promovată în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite. Se făcea publicitate şi maşinii, şi staţiunilor româneşti. Ion Ţiriac era acolo împreună cu unul dintre campionii de schi. A venit la mine: „Ce faci, Ionică? Tu, aici?” „Eu, domnul Ţiriac.” Marele tenismen i-a povestit celui cu care era: „Ştii ce mâncare am mâncat eu de la omul ăsta?! N-am mâncat aşa ceva în viaţa mea, pe unde am umblat!” „Domnul Ţiriac, nu era aşa de bună, că era simplă, era ţărănească. Dar foamea este cel mai bun bucătar.”, am zis eu.” Însă Ion Ţiriac a insistat că muşchiul de porc a fost delicios şi s-a arătat interesat să afle cum a fost preparat. „Totul este să ştii să te porţi, să-ţi alegi prietenii şi să te gândeşti, în primul rând, la om.”, a încheiat Ion Dorcioman, care, cât a fost şef de atelier la Dacia, n-a aplicat nicio sancţiune nimănui. Şi nici cât a fost revizor la Şcoala de Şoferi de la Câmpulung, deşi se trezea, luni dimineaţa, cu câte un instructor lângă care te îmbătai dacă respirai aerul din preajma lui.