11.6 C
Campulung Muscel
24/05/2024

SĂ NU PRIMIM GÂNDURILE CELE RELE!

Propovăduind Evanghelia Iertării

În Duminica care a trecut, în cadrul Sfintei Liturghii s-a amintit de Pericopa Evanghelică  de la Sfântul Evanghelist Matei, cap. 9, vers 1-8, care ne înfăţişează una din multele vindecări pe care Domnul Iisus Hristos a făcut-o asupra omului aflat în grea suferinţă. Ştim cu toţii ce înseamnă să fi ţintuit la pat şi să fi la mila altora, să fi atât de neputincios încât să nu poţi singur să duci la gură măcar un pahar cu apă. Vedem în această Evanghelie cum credinţa, curajul şi devotamentul a patru oameni au făcut ca minunea vindecării să aibă loc, chiar sub ochii celor care se împotriveau minunilor Mântuitorului. Sigur că şi credinţa celui bolnav a fost de netăgăduit, căci cum ar putea cineva să fie vindecat de doctor dacă nu ar alerga la el. La auzul cuvintelor „Fiule, iertate sunt păcatele tale”, unii dintre cărturari au început să cugete cele rele în mintea şi inima lor, lucru care a fost descoperit şi vădit imediat de Iisus Hristos, Cunoscătorul inimilor. Mântuitorul i-a vindecat mai întâi sufletul celui bolnav ca apoi, imediat, să de-a şi vindecare trupească celui care de multă vreme era în suferinţă. Câtă răutatea din partea unora care nu se puteau bucura de vindecarea slăbănogului! A te întrista de binele altuia, aceasta este lucrul strâmb în mintea noastră şi semn că inima este bolnavă, este cuprinsă de invidie şi răutate, desigur aceasta fiind spre bucuria diavolilor care nu încetează niciodată al ispiti pe om şi a căuta prin fel de fel de meşteşugiri să-i câştige sufletul. O minte bolnavă de răutăţi nenoroceşte sufletul omului. Oamenii au făcut pace cu răul şi răul pentru ei este o realitate, iar binele iluzie. Dacă lăsăm mintea slobodă şi asemenea unei mori care macină ceea ce-i dai, deformăm adevărata realitate şi alungăm şi întristăm pe Duhul Sfânt. Dar avem un criteriu lăuntric, un for interior de judecată şi anume conştiinţa, care nu este altceva decât glasul lui Dumnezeu. Ea este cea care ne spune dacă ceea ce facem este bine sau rău. Sigur, mulţi dintre noi avem un fel conştiinţă daltonistă dacă putem spune şi aceasta, pentru că amestecăm lucrurile, deformăm realitatea, deformăm binele şi îl transformăm în rău, trăim în păcat, punând în mare primejdie mântuirea sufletului nostru. Ne învaţă Sfinţii Părinţi, spunându-ne adesea în scrierile lor, că păcatul la nivel de gând nu este deloc unul mic. În Vechiul Testament, omul care era vădit de păcat era pedepsit pentru faptele sale. În Legea Nouă, Cel care urăşte este socotit ca ucigaş. În Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, cap. 3, vers. 15, stă scris foarte clar: „Cel ce urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”. Iar Sfântul Evanghelist Matei, în cap. 5, vers. 27, ne arată că „Cel ce priveşte la femeie cu păcat a şi săvârşit adulter”. Mintea, dacă acceptă gândul cel rău, este ca o poartă de intrare spre inimă şi de la inimă la înfătuire este un pas foarte mic. Când ajunge în inimă, păcatul, greu mai reuşim să-l dăm afară. De aceea, această strajă la nivel de minte trebuie totdeauna să fie în cea mai bună formă pentru a nu cădea în cursele vrăjmaşilor. Toţi suntem ispitiţi şi, din păcate, de cele mai multe ori prea dăm vină pe diavol şi încercăm să ieşim basma curată. Dar să ţinem minte că libertatea şi voinţa stau şi în vrerea noastră de a ne împotrivi păcatului. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta, dar să nu uităm că, pentru orice faptă a noastră vom da seama în faţa lui Dumnezeu. Pentru orice gând rău care îl ţinem dosit în minte vom fi ruşinaţi, vădiţi mai devreme sau mai târziu. Avem mijloace de a lupta împotriva păcatului. Avem o rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Este o rugăciune şi mai scurtă: „Doamne, miluieşte-mă”. Numai să vrem să alungăm păcatul şi ispita. Nu suntem singuri; avem pe Domnul Hristos, care ne caută şi nu ne abandonează niciodată; avem pe Maica Domnului, Mama noastră Cerească, care mijloceşte pururea pentru omenire, să-i cerem ajutorul; avem pe Sfinţii ocrotitori şi ajutători; şi marea noastră bucurie este prezenţa în mijlocul Muscelului, în Capitala veche a Ţării Româneşti, a Sfântului Ioanichie cel Nou, care duce rugăciunea noastră ca un fulger înaintea Tronului Dumnezeirii. De noi depinde să vrem şi să luptăm, şi să încercăm înainte de toate, să fim oameni de treabă şi să nu ne dezbinăm. Să nu ne mai clevetim unii pe alţii. Pentru binele tutoror, să fim uniţi în simţire, în gând şi faptă, dar mai ales în rugăciune şi să nu fim indiferenţi faţă de cei din jur! Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi, voioşi şi cu gânduri curate!
Protosinghelul Serafim Caiea, stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung Muscel

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!