Un muscelean a testat una dintre primele patru maşini Renault 12 – Dacia 1300 aduse de francezi în România

Dacia străluceşte la 16 ani de la privatizarea cu partenerul care i-a fost alături din primele momente ale fabricaţiei de automobile pe platforma de la Colibaşi. La 12 ani de la privatizarea deloc întâmplător aleasă de statul român pentru ARO, azvârlit în braţele unui escroc internaţional, fabricantul “Zimbrului Carpaţilor” a devenit una cu pământul. În vremurile în care ambii ochi ai industriei constructoare de automobile din Argeş râdeau, fără să-şi fi imaginat cineva vreodată că unul se va cufunda în lacrimi şi-n amar, parcursul celor doi coloşi auto s-a întrepătruns deseori. ARO şi Dacia mergeau la export împreună, specialiştii se instruiau împreună şi existau colaborări sub forma unor detaşări de angajaţi de la o fabrică la cealaltă. Timpul lui ARO a apus acum nouă ani, când s-a pronunţat falimentul, dar sfârşitul i-a fost scris când a fost dată pe mâna lui Perez. Dacia merge încrezătoare înainte. Frânturi din povestea ei sunt depănate de musceleni care au avut un rol crucial în pregătirea şi omologarea diverselor tipuri de maşini construite la Colibaşi. 

Ion Dorcioman s-a angajat la Dacia în 1968 şi până în 1996, când a ieşit la pensie, a prins patru directori. Primul a fost Constantin Munteanu, directorul tehnic al Întreprinderii Mecanice Muscel, transferat la Piteşti, pentru construcţia uzinei noi. “Când am ajuns eu, începuse să se monteze Dacia 1100. N-am omologat-o noi, era omologată de Renault. La acele timpuri şi la capacitatea ei, a fost o maşină bună.”, spunea musceleanul din satul Coteşti, comuna Godeni. După Munteanu a lucrat sub conducerea directorilor Mihai, Săpunaru şi Stroe. Probele cu Renault 12, în care interlocutorul nostru a fost implicat ca pilot de încercări, au început în timpul lui Constantin Munteanu, dar procesul de omologare s-a finalizat în mandatul directorului Mihai. Ion Dorcioman a activat în cadrul Compartimentului de Încercări ansamblu, încă de la înfiinţare, şi a participat direct la majoritatea încercărilor de autoturisme: probe iniţiale de omologare R12 în România; probe de conformitate pe diferite modele de autoturisme (Fiat 127, Autobianchi 112, Mini Morris, Honda Civic, Honda Z, Renault 5, Renault 14 şi Renault 16, 18, 20, 30, Peugeot, Simca Horizont, Oltcit; probe în vederea omologării diverselor modele funcţionale şi prototipuri de producţie indigenă; probe de omologare a unor modele derivate din Dacia 1300; probe speciale efectuate în colaborare cu parteneri străini. Iată în continuare povestea pilotului de încercări muscelean, astăzi ajuns la vârsta de 78 de ani, care a condus o maşină din primele patru Renault 12, denumite iniţial “Auto R”, căreia destinul i-a hărăzit să se cheme Dacia 1300.  

  

Alt muscelean, tot din Coteşti, la fel ca Iancu Voican, cooptat în echipa de piloţi de încercări de la Dacia, este Ion Dorcioman. S-a născut pe 13 mai 1937 şi a urmat Şcoala Profesională la Câmpulung, calificându-se în meseria de ajustor de banc. Etapa câmpulungeană a activităţii sale este destul de scurtă şi a debutat, după absolvirea profesionalei, cu angajarea la Mina Godeni, în anul 1953. Din cauza unui accident de muncă – minor, l-a numit acesta – o surpare a pământului în subteran, s-a speriat şi n-a mai vrut să lucreze ca miner. Atunci, s-a mutat la garajul Sectorului Pescăreasa, unde, de altfel, era sediul Întreprinderii Miniere. Aici a lucrat până în 1957, când a fost recrutat pentru satisfacerea stagiului militar. Armata a făcut-o la Inăul de Arad. “Ca specialitate, am fost “radist”. Radiotelegrafie. Pe urmă, m-au trimis la un curs de şcolarizare, la Timişoara, pentru mecanici – reglori şi acumulatorişti. Unitatea în care eram eu încorporat nu mai era operativă din cauza acumulatorilor. Maşinile erau din ’36-’37 şi au avut acumulatori din feronichel, care s-au cam prăpădit în 20 de ani. A trebuit să mă specializeze pe mine în cele două ramuri, şi ca mecanic – reglor, şi ca acumulatorist. Asta am făcut în perioada în care am fost militar.”, relata Ion Dorcioman, care, revenit la Câmpulung, a lucrat pe o sanitară, tot la garajul de la Pescăreasa. 

Dar, înainte de a ajunge să şofeze autosanitara, reîntors din armată, a lucrat pe un tractor, un KD (primele tractoare apărute în România), după care a susţinut examenul de conducere. “Din 64 de inşi am luat 11… foarte greu examenul. Se dădea gradul I, II şi III, aşa era atunci, motocicletă, turism, camion. Am luat permisul şi am început să lucrez ca şofer pe o autosanitară.”, a continuat relatarea lui Ion Dorcioman, care deţine toate categoriile pe care le poate avea un şofer profesionist. 

În 1963, musceleanul a schimbat din nou locul de muncă, orientându-se către Şcoala de Şoferi, care funcţiona în zona unităţilor militare, pe variantă. Mai întâi, a lucrat ca instructor auto, apoi ca revizor tehnic, în total, şase ani. Având ocazia de a vizita Uzina de Autoturisme Piteşti, prin ’68, i-a plăcut atât de mult ce a văzut, încât nu a ezitat când a cerut transferul. La angajare, a dat examen constând în probă scrisă şi probă practică, de conducere şi mecanică. “Am început să intru în probleme. De fapt, pentru asta m-am dus. Întotdeauna mi-a plăcut ceea ce este nou. Când am plecat de la Şcoala de Şoferi, aveam salariu 1.750 de lei şi acolo am intrat cu categoria a VI-a – aceea era categoria pe care o aveam, a VI-a specială – şi 1.350 de lei. Dar n-au contat banii, ci faptul că urma să încerc noutăţi şi să învăţ lucruri esenţiale legate de tehnica auto. Acolo am găsit şi spaţiu în care să mă desfăşor, să demonstrez că sunt un meseriaş bun.”, ne-a împărtăşit Ion Dorcioman cum a ajuns la Dacia. 

 

Şi a arătat ce poate de la prima probă de lucru pe care a dat-o. “Am plecat cu un Renault 10, pe traseu, de la uzină, până la Stâlpeni. La plecare, i-am întrebat: “Vreţi să mergem mai tare sau mai încet? Cum vreţi, eu aşa vă duc.” Iar ei mi-au spus: “Nu ţinem la maşină, ţinem la viaţă.” Având acceptul însoţitorilor să forţeze autoturismul, Ion Dorcioman a circulat cu viteza maximă, 135 de kilometri la oră. “N-a prins mai mult. Dar cum era uşurică, fâlfâia…, n-avea aderenţă.”, a fost testul la care a fost supus. Excepţional, au exclamat companionii, care i-au acordat încredere nou venitului. Datorită priceperii şi curajului cu care a fost înzestrat din belşug de natură, Ion Dorcioman a început să se distanţeze, valoric vorbind, de ceilalţi. Meseriaşul bun se cunoştea imediat, în lucrările date şi în toate celelalte probleme de serviciu. 

A făcut probe cu tot felul de maşini,  începând cu gama Renault, Renault 4, Renault 5, Renault 12. “Era, de fapt, “Auto R” – Auto Renault. Nu era “botezată” Renault 12. Când au fost aduse de francezi în România şi introduse în probe, acestea aveau caracter secret, dar cum funcţiona spionajul industrial, care se infiltra peste tot… eram urmăriţi de oameni interesaţi de noutăţile pe care le scotea Renault. Am avut probleme cu ei.”, a început Ion Dorcioman relatarea celei mai frumoase perioade a vieţii sale. 

“Primele patru maşini “Auto R” (n.r. Renault 12 – Dacia 1300), care au fost aduse la noi în ţară, au fost rulate de francezi. Apoi au adus încă opt bucăţi: patru pentru români şi patru pentru ei. Rulam în tandem. Pe unde rulau ei, rulam şi noi.”, povestea musceleanul, pilot de încercări, practic, pe prima Dacia 1300 adusă de francezi în România. A fost primul care şi-a luat maşina în primire de la francezi. “Faţă de francezi, noi eram mult mai buni. Erau specializaţi pe o singură problemă. Francezul era pilot de încercări, preocupat de condus. Nu-l interesau amortizoarele, motorul, etc. În schimb, noi eram “universali”. “Cum faceţi?”, ne întrebau. “Uite aşa bine!” Unul dintre băieţi a lovit o maşină, iar colegii i-au îndreptat-o pe loc. “Nu se poate!”, se mirau francezii care asistau la intervenţiile românilor buni la toate. Erau şi mecanici, şi tinichigii, şi orice cerea situaţia neaşteptată. Oamenii de la Renault aveau echipă de mecanici, care se ocupau de depanări, aveau maşină specială pentru depanări. “Până la urmă, ne-au dat şi nouă una, un Renault 16, o maşină de asistenţă pentru noi.”, a afirmat naratorul nostru. 

 

Împreună cu partenerii externi, echipa de români din care făcea parte Ion Dorcioman s-a îndreptat spre Putna. “Am plecat acolo 12 oameni, cu echipă şi maşină de asistenţă. La Putna era sediul nostru. Uzina, de comun acord cu francezii, a găsit de cuviinţă să deruleze probele într-o zonă mai ferită de aglomeraţie, pentru o cât mai puţină expunere a maşinii. Nu trebuia să fie văzută.”, a precizat acesta. Respectivele “Auto R” nu erau camuflate, cum s-a procedat, de pildă, cu Dacia Nova, în timpul încercărilor. “Am rulat cu ele normal. Înainte de a ni se aduce nouă cele patru maşini, am fost cu francezii de două ori. Autoturismele nu veniseră şi atunci am mers cu ei, ca să văd cum conduc aceştia. M-am edificat imediat. M-au lăsat şi pe mine să conduc. Şi-au pus centura când au văzut ce “nătărău” pot să fiu… l-am speriat un pic. Spre Suceviţa – Vatra Moldoviţei era un drum de macadam, dar foarte bun, cu criblură măruntă. M-am dat tare la ea şi a plecat cu un pic de viraj. “Nu credeam că România are piloţi de încercări aşa de buni. Văd că dumneata stăpâneşti foarte bine maşina.”, a spus francezul. Cel din echipa de la Renault cu care am plecat eu pe traseu ştia româneşte.”, ne-a povestit Ion Dorcioman experienţa cu primele automobile Dacia 1300. 

Un incident cu prima maşină rulată de aceştia la Putna a fost generat de curiozitatea unui străin, care a reuşit să imortalizeze automobilul aflat în teste. “Ei trebuiau să plece cu maşina ca s-o analizeze în laboratoarele Renault. La un Peco, un olandez a fotografiat-o. Iar francezul, scurt, i-a cerut aparatul, ca să scoată filmul. Olandezul, în loc să se conformeze, s-a urcat în maşină şi a plecat. Telefon imediat la Securitate… L-au săltat rapid şi i-au luat filmul. Am mai avut noi, odată, o problemă cu nişte nemţoaice. Erau două turiste, mamă şi fiică. Nemţii vizitau mult Nordul Moldovei. Le plăcea foarte mult, pentru că era şi istoric, era şi frumos. Putna, cel puţin, era “vârful de lance”. Suceviţa, Vatra Moldoviţei, Voroneţul, Arbore, toate mănăstirile din Nordul Moldovei erau pe agenda de călătorie a nemţilor. Într-una din zile, pe traseu, aveam un băiat înaintea mea şi, la un moment dat, între noi s-a interpus un Fiat 1300, în care erau două femei. Cea care stătea în spate ţinea în mâini un aparat de fotografiat. A pozat maşina din spate, a pozat-o din lateral, l-a depăşit şi a pozat şi partea din faţă. Le-am depăşit şi eu şi le-am blocat drumul. “Aparatul!” “Nu se poate, că avem fotografii făcute pe durata vacanţei!”, au motivat ele. A fost anunţată Securitatea din Câmpulung Moldovenesc şi de acolo a venit cineva care a dus-o pe femeie la sediu. I-au luat filmul, i-au decupat acele fotografii, după care i s-a permis să plece.”, relata Ion Dorcioman două incidente deosebite din timpul încercărilor cu primele Dacii 1300.                        

Cât despre accidente, un coleg pe nume Maricescu a intrat cu Dacia 1300 într-un stâlp răsturnat dintr-o grămadă pe mijlocul drumului. Pilotul l-a luat în plin, observându-l când era prea târziu, iar impactul i-a făcut maşina praf. “Am fost la Putna în mai multe perioade. Acolo am încercat Fiat 127, Autobianchi, Morris, Simca, Renault 20, Renault 25, Renault 30. Renault 30 i l-au dat directorului Mihai, ca să-l folosească, şi era să iasă în decor, fiindcă avea motor tare, de 200 CP. I-a cerut lui Druţă (n.r. inginerul Gheorghe Druţă): “Dă-mi un om, că asta era să-mi rupă gâtul!” “Nea Ioane, du-l la Bucureşti.”, mi-a zis el. Am mers pe autostradă cu 218 kilometri la oră. La 218 s-a plafonat. “Mai ajungem la Bucureşti?”, mă întreba directorul. “Ajungem.” Am făcut 55 de minute, de la uzină până la minister.”, a încheiat Ion Dorcioman, zâmbind încântat când îşi aminteşte de tinereţea petrecută la volanul unor maşini de revistă.